Novation

E un sentiment ciudat pe care adesea il confund cu insasi starea normala a lucrurilor. Pe parcursul unei zile ma incearca tot felul de situatii si trec prin tot felul de stari de spirit. Un buchet de emotii si trairi care alcatuiesc aceasta minunata opera numita viata. Viata mea. Ma bucur de ea in fiecare zi, chiar si atunci cand nu imi ofera ceea ce societatea ar considera ca fiind ce va "bun". Sunt o persoana normala, incerc sa ma integrez cat de bine pot in orice situatie, uneori incerc chiar prea mult si ajung sa emulez personalitati si caractere sau franturi din ele. Stiu ca suntem un amestec de culori pe Pamant, dar cumva cu totii reusim sa ne incadram in stereotipuri si tipare.  Apoi e chestia asta. Nu stiu cum sa o numesc, nu cred ca i s-a dat un nume pana acum si nu ma voi aventura eu acum in decizii atat de mari. Presupunand ca e posibil sa nu ma gandesc la nimic, sa am o claritate impecabila in minte, sa fiu complet in afara timpului, ea ramane acolo. Nici nu s-a clintit din loc. Apoi mi se aduna diferite ganduri, cum se aduna norii deasupra unui lac de munte. Nu trebuie sa caut mai departe de prima perdea difuza ca am si gasit-o. In timp ce ascult o piesa, ma uit la un film, citesc un rand, conduc, port o conversatie banala, port o conversatie interesanta, ma uit la meci, fac dus, ma plimb prin camera, ma plimb prin Piata Muzeului, beau o bere sau stau pe o canapea. E acolo.  Mi-e frica sa o pierd asa ca-mi plasez repere temporale in telefon. Apoi imi schimb telefonul si pierd reperele, dar ea nu dispare.   In timp ce scriu ca nu va disparea niciodata superstitia mea va incerca sa o stearga, sa o alunge. Poate odata cu divulgarea acestor randuri ea se va speria si va fugi. Daca dimineata va fi tot acolo voi sti ca sunt bine.  Nu e nimic de inteles din randurile scrise de mine pana acum pt ca eu insumi nu inteleg despre ce vorbesc. Mi-ar placea sa o fac, chiar in fata unei fantani cantatoare, dar sunt doar vise. Multe vise, multe sperante, lucruri cu care ma identific. As spune ca ma identific cu ea dar nimeni nu m-ar crede.  Candva, fara poate. 

6:02 AM EST

I was walking down the street, enjoying my chocolate ice-cream when all of a sudden a giant cobra appeared, stole my kindle and left me a note. P.S. : he was listening to some weird MGMT track on his iDon'tcarewhatplayer.

N-am deschis hartia decat a doua zi. Am avut treaba in seara cu fantasticul eveniment iar a doua zi, in timp ce imi bagam buzunarele la loc dupa ce mi-am tras pantalonii pe mine, degetele mi s-au zgariat de textura ieftina a hartiei. Nu am simtit nimic in timp ce o deschideam. Apoi, dupa primul cuvant scris neglijent cu un creion mecanic, imagini au inceput sa-mi apara in spatele ochilor. O pajiste verde, dar roasa de ierbivore, la marginea unei paduri. Dealuri, probabil Transilvania. Un cer albastru deschis, un motor de unu.sase litri pe motorina, un fir de iarba rosie, o blonda (aproape doua). Am trecut repede la urmatorul cuvant, apoi la urmatoarea insiruire haotica de caractere. N-o sa-ti imaginezi niciodata ce era de aceea iti voi spune: un link. Am dat fuga la calculator, l-am pornit si m-am dus sa-mi fac o cafea. In timp ce doua siroaie negre curg din masina de cafea in ceasca metalica ma mai gandesc o data la acel cuvant si incerc sa-mi schimb imaginea care-i corespunde. Un beep scurt si cafeau e gata. Ca de obicei .. whatever. Ajung in fata calculatorului, introduc link-ul si astept (internetul e cam lent dimineata). Pe ecran apare un dreptunghi mare negru, cu un triunghi in mijloc. Apas, porneste clipul. O fata in jur de doisprezece ani apare intr-un cadru ca de interviu pt un documentar si incepe sa vorbeasca. Tenebre, iar mi-s inchise boxele! Le deschid cat pot de repede si incerc sa dau replay. Imposibil. Fie, sa ascult de-aici incolo. Nota: In continuare vei citi transcrierea vorbelor ei in totalitate, fara nici cea mai mica alteratie.

"...nu, nu am reusit inca. Nici nu cred ca voi reusi vreodata.

Mi-ar fi placut sa fie aici, langa mine, langa mama mea, sa ne sustina, sa fie stalpul de care am nevoie. De care avem nevoie. Nu-mi sunt de ajuns cartile, prietenii.

Ieri, cand ma jucam de-a v-ati ascunselea cu Robby, Jane si Mayflower am luat-o pe o carare pe care n-am mai fost pana acum. Intotdeauna mama imi zicea ca pe acolo merg padurarii si vanatorii si e foarte periculos pt mine. Am ascultat-o de fiecare data, dar dupa alaltaieri nu mai am ce asculta. Nu mai am pe cine asculta. Am mers vreo trei minute pe acea carare apoi m-am oprit si m-am asezat in spatele unui copac cazut. Avea niste flori frumoase pe el, violet. Vroiam sa fiu gasita, intr-un fel, pt ca imi place foarte mult sa fiu eu cea care cauta dar azi a fost randul lui Jane. Prostuta. E cea mai buna prietena a mea, ne place sa facem turta dulce impreuna si sa bem ciocolata calda cu paiul.

Am asteptat in spatele copacului cam cinci minute dar m-am plictisit. Asa ca m-am miscat putin pe langa el si am vazut o luminita foarte stralucitoare. M-am indreptat spre ea fara sa-mi dau seama ce fac si am ajuns la marginea padurii. Soarele stralucea puternic pe cer iar in fata mea erau niste cai superbi care pasteau. Un drum trecea serpuind pe dealuri, la cativa metri in fata mea. Pe marginea drumului era oprita o masina alba, micuta, cu geamurile coborate. Da, am o memorie foarte buna. Un domn era rezemat de ea, fumand. Am pornit spre el cu gandul sa il intreb de ce s-a oprit tocmai acolo. Pe masura ce ma apropiam de el aveam o senzatie tot mai ciudata. Imi veneau in minte fotografiile pe care le-am gasit in lada aceea mare de lemn, in care un barbat o tinea in brate pe mama. Mama mi-a spus ca e varul ei, Lionel. Domnul nu ma observase venind spre el si a tresarit surprins cand am ajuns langa el. Purta ochelari de soare foarte mari, cu ramele maro. M-a intrebat ce e cu mine acolo si i-am povestit cum am ajuns sa il vad si de ce m-am dus la el.

Parea foarte uimit sa ma gaseasca acolo si mi-a spus ca are niste ciocolata in masina. Cand s-a aplecat pe geam sa o ia, i-au cazut ochelarii pe scaun dar nu i-a mai ridicat. In urmatorul moment am reusit sa zaresc pt o clipa ambalajul galben de Africana ca imediat privirea mi-a fost atrasa de ochii lui. Castanii, luminosi dar tristi in adancul lor, cu o perdea fina de umor dar ascunzand secrete tragice. Identici cu ai mei. Instinctul mi-a fost sa-i sar in brate dar am luat-o la fuga pe acel drum, si am fugit vreo cincisprezece minute incontinuu pana nu am mai putut respira. M-am asezat pe marginea drumului, intr-un final, dar imediat ai sosit dumneata si m-ai luat cu masina. Cam asta e povestea mea. Vreti sa mai adaug ceva? Bine."

Sunt confuz. De ce am vazut interviul asta? Ceva nu e in regula. Hm.. Mai sorb o data din cafea, dar nu apuc sa pun bine cana pe masa ca suna telefonul. Numar necunoscut, de ce nu ma surprinde!?

" - Alo?

- Fata pe care tocmai ai vazut-o in inregistrare e in stare grava la Spitalul Municipal. Vino repede, ai sa regreti daca o pierz...

- Cine esti? Cine e fata?

- Spitalul Municipal, te astept la poarta. Grabeste-te!

- Dar..!

*static* "

A inchis. Nu am alta varianta decat sa ma duc. Totul e prea ciudat, prea misterios, nu poate fi vorba de o gluma. Chiar nu cred ca e o gluma.

Night of desirable objects

Iarba rosie, iarba verde,

De-o vreme ochi nu te mai vede.

In schimb vad iarba neagra. Nu stiu daca e un semn bun sau rau, daca e sa fie sau nu, dar stiu ca mi-a venit iar in minte notiunea de "iarba" ( poate pt ca se apropie 4/20 ), dupa tine.

Ochii ei, ca doua scantei negre, intunecate, umbriti de buclele abanos ii lumineaza chipul ca o raza de Luna, filtrata prin nori usori dar puternic contrastanti de narghilea. Am vazut-o prima data in urma cu cateva luni, sorbind dintr-o ceasca de nepasare intr-un colt afumat de cantina. Apoi azi. Poetic.

Nu te inteleg. Atat. Nu pot merge mai departe pt ca nu reusesc sa deslusesc niciun cuvant din cate-mi spui. E adevarat ca intr-o vreme trecuta marturiseai mai mult, ma hraneai mai cu pofta. Aveai pofta de viata. Dar se pare ca la tine anotimpurile functioneza invers si profu meu de sport are dreptate cu "lenea de primavara". La tine nu e lene, cel putin nu fireasca, deci n-ai de ce sa iei in seama cuvintele unui supraponderal in trening, dar ai putea sa fii mai vioaie, mai previzibil schimbatoare. Nici un puzzle, nicio problema de matematica sau enigma intriganta nu mi-a dat atata bataie de cap cat imi dai tu. Poate ca asta e si planul tau pt a fi prezenta cat mai des in gandurile mele. Iti place sa le joci pe degete, sa le deformezi, invarti, sucesti apoi sa le scufunzi in zahar ca pe un mar copt glazurat. Le servesti incredibil de dulci, aproape ca-ti fac scarba. Iti plac atat de mult incat le folosesti pe post de masuta de cafea in fiecare dimineata, dandu-le portia zilnica de stiri cand asezi neglijent ziarul pe ele si amarandu-le cand mai scapi din neatentie cate un strop de cafea. Oh, cruda nemurire!

Daca ar fi sa traiesc in linistea unui satuc austriac de la poalele Alpilor, cu un lac albastru de Voronet, lapte proaspat si cascaval cu paine crocanta, as fi atat de fericit incat nu s-ar pune problema de ganduri. Totul ar fi asternut pe hartie ingalbenita si probabil as deveni un Rubens specializat in portretele tale. Dar pana atunci ma voi zbate pe aceasta plaja Baleara si voi incerca sa arhivez cat mai multe momente cu tine.

Dar nu stiu de ce.