Versuri

Probabil ca pt a scrie pe blog in fiecare zi trebuie sa ai sau o memorie de elefant, sau o imensa inspiratie. De asemenea, e nevoie de timp. Probabil ca atunci cand sed tacut in fata unui volum de proza, m-as putea folosi cu usurinta de un instrument de scris suficient de rapid pt a-mi citi gandurile si a le transpune pe hartie sau e-paper. Si probabil ar avea nevoie de putina personalitate specifica mie pt a aranja acele ganduri intr-o propozitie cu sens ambiguu. Imposibil ca cineva sa imi citeasca gandurile, desi s-a intamplat de cateva ori. As numi-o mai degraba intuitie sau lipsa unei imaginatii mai putin predictibile din partea mea. Probabil ca asa e, dar uneori sub acea lipsa se ascunde o prezenta. Atunci as avea niste versuri de scris. Sau niste metal de indoit sub privirile uimite ale audientei. Probabil.
Probabil ca vremea se va schimba in urmatoarea vreme, iar Parisul va fi prea ud pt a putea fi odios. Va fi adorabil. Probabil ca ma voi lipsi de niste timp liber, chiar acum cand am nevoie, dar nadajduiesc ca voi fi inteles. As fi dorit sa trec prin toate garile, insa doar prin cateva reusesc sa ajung. Probabil ca e mai bine asa. Mie asa imi place. Cineva spunea ca e frumos, chiar adorabil sa treci prin toate garile. Dar mie nu imi place.
Probabil ca maine va fi o zi-lumina mai frumoasa decat cea de ieri, si o noapte mai salbatica.
Sigur eu voi fi acelasi. Probabil.

Calatoria

Un vis urat. Sau poate doar o zi intunecata. Sub puterea coplesitoare a disperarii si tragediei, te tarasti greoi pe o podea uda, dintr-un beci intunecat. Un singur bec, palpaind, iti da speranta unui sfarsit rapid. Insa viermii reci pe care calci iti naruiesc toate sperantele. Simti ca aluneci, te duci tot in jos, spre un negru infinit. Nu vezi nimic, dar duhoarea lesurilor te face sa ai dureri cumplite, in tot corpul. Apoi, ca printr-o minune de neiertat, adormi. Nu esti sigur daca e somn sau lesin. Nici nu ai cum sa-ti dai seama. Tot ce stii e ca privesti cerul, si e rosu. Privesti pamantul, si e negru. Inchizi ochii, dar imaginea Soarelui stins ti se misca pe interiorul pleoapei ca un diapozitiv vechi. Faci un pas, ca o marioneta, mecanic si lipsit de sens. Nu esti tu acolo, dar traiesti fiecare secunda. Teatrul de papusi continua, scena fiind noroiul insusi iar spectatorii, acei cativa lilieci atarnati de crengile indoite sub greutate noptii. Stele nu exista, sau nu le vezi, dar mai sigur nu exista. Un zgomot strident se aude de undeva din departare, dar urechile tale sunt astupate.
Dar, ce se-ntampla? Mainile iti cad pe langa corp, corpul iti cade pe pamant. Esti liber! Dar totusi nu te poti ridica. Inchizi ochii..astepti asa vreo 7 minute, lipsit de vedere. Apoi, simti cum o atingere rece, dar nu ca cea din beci, un rece proaspat, iti mangaie obrazul. Deschizi ochii, sfios, ca atunci cand ai deschis primul pachet de medicamente, si vezi o frunza. Si inca una, si inca una, si inca una. Un copac verde se inalta in fata ta. Ai ajuns in Rai, ai scapat. Urmatorul s-ar putea sa nu fie asa de norocos.

guilty pleasures

Sa stau pe o banca, in parc si sa imi amintesc.
Mi-ar placea sa revin la scrierile alea plictisitoare si complet aiurea din vara, pe care le compuneam cu atata usurinta manat fiind de un sentiment suprem, secret, simbolic. Mi-ar placea sa ma uit la un film cu o zi din viata unui dragonfly rosu, si sa mananc nutella pe paine si sa beau lapte. Mi-ar placea sa miros un camp intreg de ... flori galbene. Mi-ar placea sa pot invarti Luna ca pe un titirez, in mijlocul Oceanului Pacific. Sa mangai un caine mare, fara sa ma tem, sa dau cu aspiratorul intr-un desert alb. Sa fac ceea ce nimeni n-a mai facut vreodata, si sa primesc cadou o foaie si un creion. Sa am o dorinta de neindeplinit, si sa mi se indeplineasca. Sa inchid Soarele intr-o cutie de carton si sa ii dau foc. Sa dorm pe iarba, cu o bricheta in mana si un scaun de lemn pe care sa stai tu. Si sa te uiti la stele cum cad si se infierbanta, si se sparg. Sa iti amintesti de atunci cand ai scapat farfuria aia pe jos si s-a facut bucati. Nu ti-a pasat, pentru ca mancai tort. Acum iti pasa, si nu mai mananci tort. Mi-ar placea sa se strice televizorul si sa crape varful muntelui. Sa iasa de acolo un rau de absint si sa ti se para normal. Sa imi aduc aminte unde am pus pozele alea si sa rad.
Sa ma bucur azi, si sa fiu fericit maine. Asa cum trebuie sa fii si tu.

manuscris

Dati click pe imagini pt a putea descifra ceva. Sau chinuiti-va.

..si era verde

Am vazut luna, si era verde.
Era o noapte de februarie, sau o seara de iulie, cum preferi. Era frig afara, sau cald, cum prefer. Un strat gros de pene ma transforma intr-un incapabil de a percepe recele, obscurul. Ies afara, cum obisnuiesc uneori, si imi asez silentios pasii pe stratul subtire de gheata. Nu alunec, pt ca sunt tinut, si oricum nu as aluneca pt ca am avut grija sa imi iau ghetele cu talpa de cauciuc. Si cum bine stim, cauciucul adera foarte fidel, tinandu-se strans, ca o liana verde pe un copac amazonian. Pe arborele de cauciuc. Dar poate pt ca e arborele de cauciuc nu se tine liana, ci chiar arborele tine liana. Reuseste sa te induca in confuzie precum un magician experimentat, "iluzionistul". Am impresia ca e ca in viata uneori: un fulg se tine de o piatra, dar poate chiar piatra se tine de fulg. In mijlocul acelei inimi tari si reci se invarte neincetat un "dar...un cuvant! te rog...". Dar totusi, fulgul nefiind vesnic trebuie pretuit atunci cand e. In momentul acela. Si desi incerci sa il tii sa nu plece, piatro, tot va pleca, pt ca nu ai aderenta.
O clipa, doua, trei, ridic privirea spre cer si vad...vad...Luna! Cu Venus alaturi, ca doua prietene vechi de cand lumea, regasindu-se la serviciu dupa un somn usor. Sau cu Luceafarul alaturi, ca doi inamorati, cersind unul de la altul acelasi lucru: inima verde. Cruda si binevoitoare, cruda si antica. Am simtit, "wireless", ca nu ma uit singur la aceasta celebrare a indiferentei sau neputinta a atotputernicilor, si m-am simtit verde. Ca si Luna, ca si Luceafarul, ca si Venus, ca si acel cineva de la capatul firului. Fir de iarba, umezit de valuri, incalzit de Soare, aerisit de ventilator.

Priveam Luna, si era verde. Nu-i asa?