Momentum deferred

E o fabuloasa zi de februarie. Frigul iernii nu a parasit pietrele, dar nici nu are cum pt ca suntem inca in iarna. Soarele incearca sa arunce, dar aparent e lipsit de putere, niste raze calde, hranitoare. In noaptea urmatoare acestei zile eu meditez la curbele metalului si imi inchipui miros de cauciuc ars. In timp ce ma chinui sa scriu, folosindu-ma de niste taste mult prea uzate pt a fi silentioase si mult prea murdare pt a fi capabil de o transcriere precisa a gandurilor, adresa de e-mail si parola in casutele corespunzatoare din browser o mica interferenta se produce la nivelul nasului meu si stranut. Ajung intr-un final in casuta de e-mail si ghici ce gasesc? O nota scrisa de mine cu cateva seri in urma pe dispozitivul portabil in care descriu caracterul si felul de a fi in general a unei persoane intrata de curand in atentia mea. Trec repede peste greselile de inserare (zeci, datorate orei tarzii, lipsei ochelarilor de pe nas, degetelor adormite si vantului zgomotos) si ajung la greselile de substanta. Acele ingrediente care fac o descriere descriere, la fel cum portocalele fac fresh-ul si strugurii vinul. Sunt multe greseli, majoritatea inexactitati, dar n-ar fi o problema chiar asa de mare daca as fi oarecum in drept sa scriu aceasta descriere. Vreau sa spun, pe langa faptul ca persoana respectiva nu are habar de ea (are acum), nu si-a dat acordul (nici acum), e doar o schita (sper sa nu ramana asa), mai e si incredibil de prost scrisa. E ca si cand Luna ar lumina verde.

M-am gandit ca ar fi corect din partea mea, atat fata de subiectul tinta cat si fata de mine, sa rescriu acea descriere odioasa. Sau daca nu, macar sa o transform in ceva digerabil, macar masticabil. In stadiul asta zau ca-ti rupi dintii in ea. Si m-am mai gandit ca cea mai usoara cale de a corecta aceasta majora greseala este sa o corecteze chiar cea care e victima atrocitatilor mele - subiectul. Si cand ma gandesc ca as fi vrut sa o public pe blog ... . Dar mi-a luat-o inainte. Ca de obicei sunt peste masura de lenes, cu o usoare inclinatie spre apatie (care nu-mi displace deloc), neatent si dezorganizat. Las timpul sa treaca, de parca granita prezentului meu ar fi granita dintre Franta si Germania, si ma trezesc candva in viitorul acelei clipe scriind aceste randuri pt ca nu mi-a mai ramas nimic altceva de facut. S-a scris tot ce era de scris, s-a corectat in detaliu mentinand un voal de fireasca retinere tot ce era de corectat, s-a comentat, s-a publicat, s-a discutat pe margine, s-a terminat. Poate doar a inceput, dar stiindu-ma captiv (oarecum) in bula mea de rosu si liniste nu voi lua niciun fel de initiativa. Ce vorbesc? Poate nu e cazul.

Oricum, ma plimbam adineaori (ciudata combinatie de vocale, imi da impresia ca sunt patru) pe un coridor lung, tapitat, cu portrete atarnate pe un perete si ferestre pe celalalt si asteptam sa gasesc o usa. Mi-a fost promisa, am intrat in coridorul acela cu scopul de a gasi acea usa, dar ea totusi nu se infatisa sub nicio forma. Dupa indelungate conversatii cu ego-ul meu (are parul putin mai scurt si poarta alt ceas) am decis sa ma intorc de unde am venit, infrant, dar cu vlastarul unui somn adanc rasarind din imaginatia mea. O ultima privire catre fundul cor... Dar stai! Ce se intrevede acolo, in spatele caruciorului cu rochii si a bicicletei rosii? Pare a fi ... un cufar? Trebuia sa gasesc o usa si ... asta?! Pare a fi incuiat. hmm Puteau sa-mi dea o cheie, sau o harta. Se aud niste pasi.

Nu, ceea ce vezi nu e o biserica. E un far. Si ai dreptate, chiar se aude Marea, valurile. Uite iarba ce proaspata e. Soarele s-ar bucura sa o vada, daca n-ar fi inchis in cufarul noptii. Ce?