amurg?

Noapte de mai. Iunie. Iulie. Nu e august. E decembrie. Un suflu rece trece prin vazduhul inexistent. Luna alba, stralucitoare, ca o perla uda, e sustinuta de intuneric. In intuneric totul isi pierde valoarea terestra. Ramane doar pianul si vocea ta. Voce muta, auzita prin piele, spusa prin degete.

Suflul rece impinge Luna spre amurg, o ameninta cu o panza de paianjen desprinsa dintr-un vechi hambar... Dar Ea e puternica, demna si orgolioasa. Plateste patul cu monede de scanteie, isi cumpara rochii tesute de visele muritorilor, poarta bijuterii faurite de dorintele unei regine. Nu-i ia mai mult de o clipire pt a rupe panza si a trimite suflul inapoi unde-i e locul; spre Est, pt a usca in drumul lui ciresele, spre Sud, pt a trimite vorba Marii, spre Vest, pt a inrosi nobili obraji, spre Nord, pt a umfla panzele exploratorilor. Spre tine, pt a-ti raci mintea si accelera pulsul.

3. Fire

I just wish...
Impasibil, imi flexez degetele printr-o miscare fireasca si ma pregatesc sa butonez cum nimeni n-a mai butonat pana acum.
Ma gandesc rusinat la doua fire de iarba. Primul, verde in frumusetea lui. Al doilea, rosu in ardoarea lui. Iar al treilea, alb ca visul, isi face loc nu cu coatele, ci cu ochii. Gura. Nasul. Puful! Nu e ca si cand as avea de ales, nu sunt in fata unei tejghele. Sunt in fata vietii si imi naucesc propriile valuri cu lumina ce-mi gadila retina. Firele sunt fragile, mici, subtiri chiar:), si-mi rapesc mintea pe rand, niciodata impreuna. Pana la urma ar fi imposibil sa mi-o rapeasca in alcelasi timp, in primul rand pt ca mintea mea e una singura, iar in al doilea rand pt ca...pt ca firele sunt rivale. Se intampla un duel aici in spatele degetelor. Parerea mea e ca va fi castigat de firul verde, desi cel rosu cu un cuvant, nu, de fapt doua, ar putea zdrobi firul verde.
Dar verdele are avantajul de a avea aceiasi putere, plus multe alte siretlicuri cum numai el e capabil sa intreprinda. Cum ar fi frunzele de carbune scrijelite in celuloza. Sau suntele-i specifice. Sau, atunci cand Soarele apune in spatele lui lumina tot ma ajunge. Ma lumineaza.
Iar rosul...rosul a fost acolo o data. Si mi-a oferit cuvinte. Putine, dar cuvinte. Si a impartit bucata de lemn cu mine, sub pretinsul motiv ca lui ii ajunge cat are.
Serios acum, de ce mi-ai amintit de alb? Ei bine, firul alb e... alb, bineinteles. Pot sa-ti spun sincer ca nu am mai vazut ceva asemanator, niciodata. E o placere sa-l privesc. Stiu, suna bolnav. I sound sick. Dar firul insusi e bolnav. Bolnav de frumos.
In ultima vreme a fost suficient de vara pt ca toate inghetatele sa se topeasca si toate berile sa se incalzeasca. Ultimii ochi pe care i-am vazut erau extrem de colorati, atat de colorati incat cred ca in locul irisului le-am vazut sufletul. Acum e mai putin cald.
Ochii tai cum sunt?

After Artmania

Nimic nu se compara cu un soare fierbinte. Chiar nimic, si ma-ndoiesc ca o veste proasta ar putea imbunatati cumva situatia. In sfarsit, e vorba despre ziua de vineri, prima zi de Artmania, la Sibiu. Am ajuns acolo relativ repede, avand in vedere ca am mers cu masina, si ne-am aruncat ca niste miei in gura lupului cand am coborat, de la 20 de grade, in nimicitoarea temperatura a aerului de 35 de grade. Ne-am plimbat putin, n-am gasit cazare unde credeam ca o sa gasim si zic credeam, nu siguri, pt ca noi ca niste rockeri tru nu am facut rezervare dinainte si ne-am trezit in fata patului ocupat. Nu-i nimic, ne-am zis, si am pornit catre un hostel ostil din centrul orasului, unde ne-am cazat pana la urma dar cu nivele minime de incantare. Apoi a inceput ploaia. Nu, de fapt inainte sa ne cazam a inceput ploaia, dar oricum e irelevant.
Primul concert a fost OK dupa parerea mea. Tristania canta binisor, nu bine, prezenta scenica usor inexistenta contribuind la monotonia generala a concertului. Al doilea, My Dying Bride adica, mi s-a parut plictisitor de emo. Versurile cel putin. In rest nu prea i-am ascultat. Apoi Opeth, care mi-au placut, in special pt ca i-am ascultat si inainte. Soundul lor e destul de special oricum, fiind progressive, in plus au si o oarecare greutate ca artisti.
A doua zi a fost cu totul altceva. In primul rand spre amiaza ne-am intalnim cu Nightwish!!! De fapt doar cu Tuomas, Marco si Anette, dar totusi..Tuomas, Marco! Am si poze:). Primul concert pt ziua doi a fost cel al ungurilor de la Subscribe. Nu mi-a placut mai deloc. Nu-mi place genul lor, nici faptul ca au fost destul de plictisitori ca prezenta. Apoi cei de la Pain mi-au facut o surpriza foarte placuta. Primisem un link cu o piesa de-a lor cu cateva zile inainte de la un prieten, dar n-am ascultat-o. Asadar n-aveam nici cea mai mica idee cu privire la ce urma sa aud, dar m-au impresionat placut. Au sunat foarte bine, au avut si glume, aplauze, chestii, duet cu Anette. Foarte tari per total.
Si in final, cei de la Nightwish. Ei sunt de fapt motivul pt care am mers la Artmania, prin urmare ei sunt motivul pt care scriu scrierea asta. Au fost pur si simplu geniali! Au avut jocuri de lumini foarte speciale si spectaculoase, flacari, jocuri pirotehnice ca nu le pot numi artificii si multa multa multa muzica buna. Au cantat si piese de pe Dark Passion Play dar si destul de multe de pe albumele vechi: Nemo, Dead boy's poem, Wish I had an angel sunt doar cateva dintre ele. M-au lasat fara cuvinte, au fost chiar mai buni decat m-am asteptat.
Cam atat in cuvinte, o sa incerc sa pun niste poze mai tarziu, pt ca stim ca o poza face cat o mie de cuvinte. Eu, cel putin, stiu:).

Artmania

Iata-ma din nou printre randurile acestui blog. De aceasta data scriu pt a va informa, cum am mai facut-o si inainte, ca in curand o sa fiu prezent la un eveniment muzical deosebit. Hilar.
Cu alte cuvinte, mai pamantene, maine plec la Artmania, la Sibiu. Ce sa mai zic, de-abia astept. E prima data cand merg si din cronicile de festival din anii trecuti mi-am construit niste asteptari marisoare. Cica o sa fie civilizatie (:O ), securitate si multa multa voie buna. Nici nu vreau altceva. Desigur, vreau sa-i vad pe Nightwish si Opeth, si pe Tristania, My Dying Bride si Pain. Si Sibiul, bineinteles.
Sper sa prind si vreme buna, adica Soare, pt ca pe ploaie totul ar deveni mai putin interesant. Chiar si noaptea.
Ah, si vreau sa le urez tuturor peninsularilor o petrecere cat mai faina, pt ca spiritul peninsulei e special. Daca aveti posibilitatea sa mergeti, desi nu va incanta trupele, mergeti! Chiar si pe mocirla de anu trecut distractia a fost enorma.
well, cu bine!

PS: uite si programul :)
17 Iulie

19:00 - 20:00 Tristania (55 minute)
20:30 - 21:40 My Dying Bride (70 minute)
22:20 - 23:50 Opeth (90 minute)

18 Iulie

19:00 - 20:00 Subscribe (55 minute)
20:30 - 21:30 Pain (60 minute)
22:10 - 23:50 Nightwish (100 minute)

19 Iulie

nu stiu ora Luna Amara, in Cetatea Cisnadioara

~program preluat de pe Metalhead

Razbunarea Parisului

Ploua. Nu, arde. Imi place eroarea tacuta, silentioasa. Lauri uscati, uscandu-se, sa pice printre pietrele batute si slefuite de picioarele muritorilor.
Paris. Nu, ploua. Gondolieri brazdati de camasile alb-negru vaslesc tampiti sub clarul lunii, pe Sena, langa Luvru. Copii ai sortii, ai destinului, purtati de firele de sfoara rosie, arzand, se ridica de pe bancuta rece, uda, si decapiteaza fara resentimente gondolierul, cu o lama argintie, de argint, de 30 de cm. Varful e indoit sub forja, precum iataganele paganilor asasini. Podul pe sub care trec gondolele purtate din inertie de valuri , valuri negre, e celebrul Ponte dei Sospini. O femeie tanara, cu un copil in brate, sta sub o umbrela neagra in fata Notre Dame-ului de Paris. Ploaia coboara in siroaie pe panza incinsa, dar aburi nu ies. Ploaia arde. Ochii mamei sunt identici cu ai copilului, clipesc sincron, nu plang. In fata lor, pe un ecran gigantic, Turnul din Pisa, in flacari, in Gradinile Tuileries. Flacarile se intind printre nori parca vrand sa ajunga la Soare, sa creeze un drum unic, o alee spatiala intre Pamant si Soare.
Sena e rosie, inrosita de sangele gondolierilor masacrati, copiii sortii sunt acum sub pod, plutind pe apa. Dumnezeu ii va pedepsi pt crima comisa, sau ii va rasplati. Ploaia usturatoare nu ii atinge, pt o clipa. Apoi...
Cartierul Red Light, cu goliciunile expuse in vitrine a ocupat magazinele colorate din cartierul Montmartre. Trecatorii uzi pana la piele sunt tentati sa priveasca vitrinele, dar din cer, prin ropotul ploii, li se transmite un alt mesaj. Intr-o clipire paltoanele negre le zboara pe jos, iar in mana dreapta le rasare cate o mitraliera din anii '20 pe care o indreapta vehement spre sticla atinsa. Trupuri sfartecate, cioburi inrosite, cadavre mustind de gloante. Ploaia a incetat. Spre mirarea copiilor plutind, pielea fetei le arde, ii ustura. Curand, norii grei s-au agatat de varful turnului Eiffel si s-au imprastiat in toata Franta.
Soarele arde orice urma a crimei, Parisul ramane curat, conservat, nonconformist, cu fruntea sus. Ultimele picaturi de sange se scurg de pe trotuar, prelingandu-se pe marginea gurii de canal.
E soare.

Teorie nepotrivita

Vara e intr-adevar un anotimp minunat. Nu numai ca e cald, si poti sta lejer in calea Soarelui fara sa trebuiasca sa ai pe tine trei tricouri si o geaca, dar e si multa lumina. Pt mine lumina inseamna in primul rand fotografie, apoi seri lungi si nu in ultimul rand vedere. Nu pot vedea pe intuneric, d'oh. Sau pot? Oricum, nu asta e ideea. In principiu, vara fiind e musai sa ai multa lene in tine, ca doar caldura aia are un pret. Dar a fi lenes nu e neaparat un lucru rau; gandeste-te ca nici macar nu trebuie sa gandesti, ce sa mai vorbim de vorbit, miscat sau mai stiu eu ce nazbatie dumnezeiasca cu care suntem inzestrati. Tot ce faci e sa stai, daca poate fi numit ceva ce „faci”. Ar fi fain daca s-ar putea realiza si un gen de legitimatie de lenes, pt ca nimeni sa nu se ia de tine daca te decizi sa nu faci nimic. Sau sa stai, whatever. Totusi, ma gandeam la...valuri, sa zicem. Mi-a venit in minte de cel putin zece ori cuvantul „trebuie”, si fiecare propozitie a trecut initial prin „trebuie”, urmand ca mai apoi sa reformulez. Poate e vorba de agitatia asta din capul meu care TREBUIE sa iasa cumva de-acolo. Pur si simplu imi taie cuvintele inainte de-a-mi iesi printre dinti. E ca o damnata coasa, ce nu face altceva toata ziua. Parca ar fi posedata! Chiar asa, care-i treaba cu posedarile astea? Stiu ca ma bag in ceva mare, dar macar sa incerc. Asadar...cum decide biserica, mai precis un preot, ca o anumita persoana care prezinta un comportament iesit din comun e posedata de diavol? De ceva vreme, pt ca nu pot spune dintotdeauna, am inceput sa cred ca pt ca diavolul sa existe, noi trebuie sa credem in existenta lui. Dar noi credem in existenta lui Dumnezeu, mai intai. Si religia noastra draga, crestinismul (cel putin pt mine), ne spune ca noi avem un singur zeu. Suntem o religie monoteista, filologic spus. ~Diavolul e „cineva” foarte puternic, care se bate de la egal la egal cu Dumnezeu, corect? Asta inseamna ca nu poate fi altceva decat un „zeu”, asemanator Dumnezeului. Stai putin! Asta face doi! Pai cum, nu avem un singur zeu?, avem doi? Daca vrem dinadins sa fim o religie monoteista si sa nu ne mintim pe noi insine, sa lasam diavolul la o parte si sa ne concentram asupra lui Dumnezeu. Sau pur si simplu asupra vietii de zi cu zi. Ce rost are, in afara de a ne complica vietile si mai mult, sa credem in existenta diavolului? Putem sa punem totul pe seama lui Dumnezeu, si bunele si relele ce ni se-ntampla, si sa nu ne mai gandim ca daca pacatuim prea mult ajungem in Iad. Pt ca oricum nu-i nimeni acolo sa ne primeasca. By the way, mi-a venit acum in minte, Satana e latinescul pt Satan, ala de care stim noi. Si nu inseamna „cel rau” sau „diavol” sau mai stiu eu ce. Inseamna „dusman”. Mai precis „dusmanul bisericii”, pt ca ei au preluat cuvantul din araba pt a-i denumi tocmai pe cei ce se impotriveau bisericii. Nu lui Dumnezeu. (am verificat si chiar asa e) .

Ahm, se pare ca pana la urma am scris ceva. Oricum, o buna bucata de vreme de-acu incolo n-o sa mai scriu, pt ca sunt la Bradu si nu e internet pe-aici. Ma corectez, n-o sa mai scriu pe blog, pt ca o sa incerc sa mai scriu cate ceva pe hartie si o sa postez vineri seara sau sambata. Toata tarasenia asta va dura pana pe doisprezece iulie, cred. Sper.

Abia astept sa-ti mai povestesc una alta, pt ca o sa am o vara aproape plina si foarte frumoasa, si nu vreau sa te las in ceata cu evenimentele. Sau cu alte aiureli de-ale mele care totusi te fac sa mai citesti ce scriu, din cand in cand.

Toate bune!