N-am deschis hartia decat a doua zi. Am avut treaba in seara cu fantasticul eveniment iar a doua zi, in timp ce imi bagam buzunarele la loc dupa ce mi-am tras pantalonii pe mine, degetele mi s-au zgariat de textura ieftina a hartiei. Nu am simtit nimic in timp ce o deschideam. Apoi, dupa primul cuvant scris neglijent cu un creion mecanic, imagini au inceput sa-mi apara in spatele ochilor. O pajiste verde, dar roasa de ierbivore, la marginea unei paduri. Dealuri, probabil Transilvania. Un cer albastru deschis, un motor de unu.sase litri pe motorina, un fir de iarba rosie, o blonda (aproape doua). Am trecut repede la urmatorul cuvant, apoi la urmatoarea insiruire haotica de caractere. N-o sa-ti imaginezi niciodata ce era de aceea iti voi spune: un link. Am dat fuga la calculator, l-am pornit si m-am dus sa-mi fac o cafea. In timp ce doua siroaie negre curg din masina de cafea in ceasca metalica ma mai gandesc o data la acel cuvant si incerc sa-mi schimb imaginea care-i corespunde. Un beep scurt si cafeau e gata. Ca de obicei .. whatever. Ajung in fata calculatorului, introduc link-ul si astept (internetul e cam lent dimineata). Pe ecran apare un dreptunghi mare negru, cu un triunghi in mijloc. Apas, porneste clipul. O fata in jur de doisprezece ani apare intr-un cadru ca de interviu pt un documentar si incepe sa vorbeasca. Tenebre, iar mi-s inchise boxele! Le deschid cat pot de repede si incerc sa dau replay. Imposibil. Fie, sa ascult de-aici incolo. Nota: In continuare vei citi transcrierea vorbelor ei in totalitate, fara nici cea mai mica alteratie.
"...nu, nu am reusit inca. Nici nu cred ca voi reusi vreodata.
Mi-ar fi placut sa fie aici, langa mine, langa mama mea, sa ne sustina, sa fie stalpul de care am nevoie. De care avem nevoie. Nu-mi sunt de ajuns cartile, prietenii.
Ieri, cand ma jucam de-a v-ati ascunselea cu Robby, Jane si Mayflower am luat-o pe o carare pe care n-am mai fost pana acum. Intotdeauna mama imi zicea ca pe acolo merg padurarii si vanatorii si e foarte periculos pt mine. Am ascultat-o de fiecare data, dar dupa alaltaieri nu mai am ce asculta. Nu mai am pe cine asculta. Am mers vreo trei minute pe acea carare apoi m-am oprit si m-am asezat in spatele unui copac cazut. Avea niste flori frumoase pe el, violet. Vroiam sa fiu gasita, intr-un fel, pt ca imi place foarte mult sa fiu eu cea care cauta dar azi a fost randul lui Jane. Prostuta. E cea mai buna prietena a mea, ne place sa facem turta dulce impreuna si sa bem ciocolata calda cu paiul.
Am asteptat in spatele copacului cam cinci minute dar m-am plictisit. Asa ca m-am miscat putin pe langa el si am vazut o luminita foarte stralucitoare. M-am indreptat spre ea fara sa-mi dau seama ce fac si am ajuns la marginea padurii. Soarele stralucea puternic pe cer iar in fata mea erau niste cai superbi care pasteau. Un drum trecea serpuind pe dealuri, la cativa metri in fata mea. Pe marginea drumului era oprita o masina alba, micuta, cu geamurile coborate. Da, am o memorie foarte buna. Un domn era rezemat de ea, fumand. Am pornit spre el cu gandul sa il intreb de ce s-a oprit tocmai acolo. Pe masura ce ma apropiam de el aveam o senzatie tot mai ciudata. Imi veneau in minte fotografiile pe care le-am gasit in lada aceea mare de lemn, in care un barbat o tinea in brate pe mama. Mama mi-a spus ca e varul ei, Lionel. Domnul nu ma observase venind spre el si a tresarit surprins cand am ajuns langa el. Purta ochelari de soare foarte mari, cu ramele maro. M-a intrebat ce e cu mine acolo si i-am povestit cum am ajuns sa il vad si de ce m-am dus la el.
Parea foarte uimit sa ma gaseasca acolo si mi-a spus ca are niste ciocolata in masina. Cand s-a aplecat pe geam sa o ia, i-au cazut ochelarii pe scaun dar nu i-a mai ridicat. In urmatorul moment am reusit sa zaresc pt o clipa ambalajul galben de Africana ca imediat privirea mi-a fost atrasa de ochii lui. Castanii, luminosi dar tristi in adancul lor, cu o perdea fina de umor dar ascunzand secrete tragice. Identici cu ai mei. Instinctul mi-a fost sa-i sar in brate dar am luat-o la fuga pe acel drum, si am fugit vreo cincisprezece minute incontinuu pana nu am mai putut respira. M-am asezat pe marginea drumului, intr-un final, dar imediat ai sosit dumneata si m-ai luat cu masina. Cam asta e povestea mea. Vreti sa mai adaug ceva? Bine."
Sunt confuz. De ce am vazut interviul asta? Ceva nu e in regula. Hm.. Mai sorb o data din cafea, dar nu apuc sa pun bine cana pe masa ca suna telefonul. Numar necunoscut, de ce nu ma surprinde!?
" - Alo?
- Fata pe care tocmai ai vazut-o in inregistrare e in stare grava la Spitalul Municipal. Vino repede, ai sa regreti daca o pierz...
- Cine esti? Cine e fata?
- Spitalul Municipal, te astept la poarta. Grabeste-te!
- Dar..!
*static* "
A inchis. Nu am alta varianta decat sa ma duc. Totul e prea ciudat, prea misterios, nu poate fi vorba de o gluma. Chiar nu cred ca e o gluma.
