Un sunet static se aude in casti in timp ce incerc sa ma hotarasc daca vreau sau nu muzica de fundal.
Mi-am creat o superstitie, sa nu incep scrierile cu "nu", motiv pentru care am aceasta introducere nepotrivita dar foarte folositoare in scopul ei.
Cautam inspiratia in linistea camerei albastre, acest acvariu cu pereti grosi in care abia poti bate un cui si, de buna seama, nu am gasit-o. Noroc cu butonul de play aflat la o intindere de deget, a playlistului migalos alcatuit cu ore inainte si a versurilor amagitoare. "Look at the stars, look how the shine for you". Nimic mai neadevarat atunci cand deasupra ta se afla doar norii grei de ploaie, care ti-ai dori sa fie din vata de zahar ca sa-i refuzi cu gratie. De fapt, mai neadevarata e tocmai afirmatia precedenta, mai precis partea cu playlistul migalos alcatuit. Nu exista asa ceva. Cel putin, nu in playerul meu.
Sunt imersat in tehnologie, aproape la drept vorbind, inconjurat de tot ce mi-as fi putut dori acum zece ani si de nimic din ce-mi imaginam acum cincisprezece. E o simplitate in vechile obiceiuri, mascata, bineinteles, de cele mai sofisticate formulari si de cele mai inflorite gradini englezesti. O simplitate, zic, care nu poate fi egalata de cele mai plate interfete digitale, de cele mai slefuite fasii de aluminiu anodizat sau de cele mai fine felii de sticla ranforsata. E, in primul rand, simplitatea zilelor insorite de vara (ah, cliseul) in care scriam, ascultand aceleasi versuri ca acum, acele cuvinte ce azi ma misca intr-un fel aparte.
Acum imi dau seama ca, poate, asa sunt eu. Nu e meritul iscusitului Dumas sau a misterioasei Christie. Nici macar Sir Doyle. Sunt eu. Nu pot simti fericirea fara un strop de nostalgie. La fel cum nu pot simti bunatatea cafelei fara un strop de lapte. Sau finetea spumei de zmeura fara o lingurita mica.
Revin la cliseele mele creative si nu pot sa nu stau o clipa sa analizez chiar inceputul acestei propozitii. Mai bine revin la Parisul secolului al saisprezecelea, mai bine zis Parisul lui Henric al III-lea. Cel mai nefericit rege. Ai putea argumenta ca Ludovic al XVI-lea a suferit mai mult, just, dar el a avut-o pe Maria Antoaneta. Si nu e putin lucru. Vezi? Detaliile astea in care ma pierd, sau mai bine zis de care ma leg, nu le remarcam mai demult. Ce bine era atunci! Aveam o muza. Ba, la un moment dat, aveam doua, chiar trei. Scriam ce simteam pentru cineva cu cele mai interesante cuvinte pe care le puteam gasi, de multe ori depasindu-mi penibilul. Apoi a urmat Ea. Apoi am abandonat totul si am inceput sa ma descopar in detaliu, gandindu-ma ca facand asta as fi mai impacat cu tot ce se intampla si as gasi fericirea. Si as trece peste. Cum scoti o planta din ghiveci si o arunci, lasand ghiveciul gol. Sau cum aspiri un covor si pui aspiratorul de-o parte. Dar nu e niciodata asa. Timpul, in imensitatea sa minuscula, lasa cele mai durabile urme. Iei viata si o desfasori pe o masa de desenat si timpul va desena pe ea. Iar tu, in ignoranta ta, vei crede ca acea linie firava de acolo din colt te-a facut prea mult sa suferi si vrei sa o stergi. Asa ca pui mana pe radiera, o duci acolo - pentru ca stii exact locul - si te apuci sa stergi. Si stergi. Si incep sa te doara degetele, asa ca iei calmante sub forme diverse. Si ajungi sa devii dependent de calmante, dar iti trece.
Ajungi in seara asta, pe blogul asta, la randul asta, chiar inainte de urmatoarea virgula, sa realizezi ca linia e tot acolo. Neatinsa de radiera ta profana. Nemiscata de miscarile tale diverse. Neintrerupta de staruinta ta lunatica. Esti Prometeu si abia acum ti-ai dat seama.
Asa ca ce poti face? Nu ai creionul pentru a scrie peste. Nu ai banda adeziva pentru a o lipi peste. Nu poti sta toata viata cu degetul peste. Eu as incerca sa caut o foarfeca, sa decupez linia din plansa si sa o pastrez undeva. Doar simplul fapt ca am gasit o solutie acum ma sperie, iar solutia gasita ma terifiaza de-a dreptul. Daca o pierd pentru totdeauna?
