la cald

E posibil. Da, s-ar putea.

Nu e cine stie ce, vreau sa zic, se intampla zilnic, momentic chiar, in toate colturile lumii. Desi lumea nu are colturi, nefiind un afurisit de paralelipiped. Dar mi-ar fi adus o farama de satisfactie in plus. Nu trece seara fara sa verific dispozitivul de cel putin doua ori inainte sa-mi pun castile pe urechi si sa ascult acea trupa plina de sens. E absolut fantastica vocea iar imaginea solistei unduindu-se pe scena e ca un bonus.

Dar e singurul bonus pe seara respectiva si mi-as fi dorit inca unu. Si nu ar fi fost doua, in cazul asta, pt ca daca as fi primit al doilea bonus primul nu ar mai fi existat din motive evidente.

Crezi, probabil, ca a fi imbracat in mov e suficient pt a-ti plati facturile. De asemenea, ai impresia ca tot ce se petrece in jurul tau se invarte in jurul unei cesti de ceai nu unei persoane. Nu unui om, pana la urma. Crezi ca un laptop fabricat in Malaezia e de doi bani, chiar daca e Toshiba. Admiri un hit de la o trupa slaba dar nu poti accepta un esec al unei trupe extraordinare. Asta poate ca nu in totalitate, dar oricum ai condamna instant, fara niciun regret, o fapta rea a unei fiinte bune.

Poate ca esti, in fine, un simplu om si tu, ca toti ceilalti... " 'cause you're so special, just like everybody else" Te credeam zeu, cel putin semi-zeu, am avut sperante chiar. Nu, nu am avut niciodata sperante. Nici macar iluzii. Am stiut inca de la prima vibratie ca totul avea sa se termine catastrofal pt mine, cum s-a mai intamplat de doua ori pana atunci. Singura vibratie care s-a incheiat frumos a fost cea din vremea Inchizitiei. Aveam pe atunci prea putini ani pt a apecia un val sau un fir de iarba. In schimb imi placeau cornurile cu ciocolata si cutiutele parfumate. Acum am uitat acele simple mirosuri din cauza celor ca tine. Pseudo-zeite. Sau pseudo-semi-zeite. Sau tu.

Poate ca intr-o zi vei realiza ca facebook e supra-evaluat, motorina e prea scumpa, video-chat-ul e o minciuna si Nokia nu face cele mai bune telefoane. Dar din nefericire nu vei realiza decat nimicuri. Banalitati.

Sper insa ca vei realiza ca nu esti limitata de asfaltul de sub tenisi sau de paginile cartii. E ceva mult in spate. La foarte mare departare de cuvintele vulgare pe care le accepti spunand ca exprima adevaruri intr-o maniera usor de receptat. La si mai mare departare de monotonia unei excursii la mare.

Gaseste-mi cuvintele, dupa ce le cauti, si descopera-te sub lumina blandei Luni. "Waiting for the end"

muzica peretelui

Ce e un perete alb pt un trecator? Nimic acum, cand trece pe langa el grabit spre o intalnire pe care e posibil sa nu o prinda. E posibil pt ca orice e posibil. Mai putine lucruri sunt probabile, desi natura ne invata in mod constant ca nu e necesar sa probam tot ce intalnim in drumul nostru prin acest segment uluitor cunoscut si sub numele de viata. Probat chiar ca fiind viata. Uneori e suficient sa acceptam. Sa urmam, sa gustam, sa inotam, sa pasim, sa zambim. Ne-am putea informa, am putea afla. Dar daca ce am descoperi nu ne-ar conveni, am fi capabili sa ne mintim?

Suntem oare destul de integrati social incat sa ne vedem pe noi ca parte a intregului si nu ca simpli egoisti? Nu.

Ascult muzica intins in pat, dar de fapt e ea cea care ma asculta. Crezi ca toate acele variatii ale vibratiilor acustice simplist reprezentate in Visualization-ul Winamp-ului sunt chiar atat de simple? Capacitatea lor de a integra valuri si ganduri e mai mare decat cea a simplelor pagini. Fara sunetul scrijeliturii creionului pe hartie nu am fi capabili sa comunicam ceva prin acea mazgalitura. La fel fara clinchetul metalic al tastelor masinii de scris, sau banalele sunete plastice ale tastaturii de pe care scriu acum.

Imagineaza-ti un sunet dand viata Universului: bang! Ai primit nota zece atunci cand te-ai nascut pt ca ai strigat de te-a auzit intreg spitalul. Preferi restaurantul slow-food celui fast-food pt ca mancatul cu mana sau cu tacamuri din plastic pur si simplu nu-ti transmite nicio emotie. Nici nu stii ca mananci, de-aia-ti vine sa te joci pe telefon intr-una.

Atunci, de ce sa te grabesti spre intalnire si sa nu arunci o galeata de vopsea pe peretele pe langa care urmeaza sa treci? I-ai schimba viata, i-ai da o identitate - o viata de fapt. Si nu uita de splash!-ul satisfacator. Cred ca e unic pt fiecare perete in parte.

E un beculet aprins. Ce trebuie sa fac?

Se intampla uneori sa nu am chef. Adesea, mai bine zis. Stau o zi intreaga cu un ecran in fata ochilor, pe care il vad fara sa il privesc. Mai dau peste un blog fain cateodata sau ma apuc sa citesc ce scriam eu mai demult. In trecut, cand totul era diferit. Cand zilele erau insorite doar pt ca aflasem o veste buna, nu pt ca era Soare. Cand drumul pana la scoala era la fel de linistit si de placut precum statul in varful patului toata ziua, cu gandul la stele de frisca si cai lactee. Cand iarba era verde, asfaltul ud si aerul atat de proaspat. Atat de proaspat!

Sunt melancolic in aceste zile de toamna cardiaca si am redescoperit-o pe Katie Melua, desi la radio ascult din ce in ce mai mult Kiss FM. Ma uit la covorul crem-maro, ars de carbunele incins, pe care sta intinsa Anna, the lady in charge si ma gandesc din ce in ce mai mult la faptul ca am aproape douazeci de ani dar as vrea sa am saisprezece. As vrea sa fiu iar in cafeneaua 74, sau in centru, sau in parc.

Vreau sa-mi regasesc umanitatea, sa o renasc, Camelia. Asta daca a fost vreodata acolo. Daca nu, sa am un inceput, de la saisprezece ani pt ca am deja planul facut pt toata viata mea de acolo inainte. In linii mari e acelasi cu cel aplicat deja pana acum dar as face niste schimbari care i s-ar putea parea evidente oricui ma cunoaste bine. Dar eu cred ca nimeni nu ma cunoaste bine, pt ca nu mi se pare posibil ca cineva sa ma cunoasca atata timp cat nici eu nu ma cunosc. Ma las influentat si imi spun ca eu aleg sa se intample asa, dar de fapt e singurul lucru la care ma pricep. Am revazut seria Harry Potter pt ca am avut impresia ca va schimba ceva in viata mea, cum a schimbat cand aveam treisprezece ani, dar se pare ca nu. Acum boala e putin mai grava si necesita o pastila mult mai tare. Dupa experienta Schmitt ma gandeam sa citesc Evangheliile, dar nu mai cred ca o carte m-ar putea ajuta vre-un pic. In fond, e scrisa tot de un om, chiar daca scriitorii sunt diferiti de ceilalti oameni. Scriitorilor le place sa fumeze, sa fie boemi si sa-si cheltuie timpul pe cele mai productive activitati. Sau pasivitati.

Sunt student la facultatea de mecanica, iar desi nu cred ca mi se potriveste continui sa-i gasesc calitati care sa ma faca sa raman. Apoi mai e si groaza de schimbare. E nevoie sa fii om ca sa te poti schimba. Tot mai multe persoane imi spun ca m-am schimbat groaznic de cand am venit la Cluj, dar eu nu-i cred. Nu au cum sa aiba dreptate. Ei nu stiu ce eram eu inainte sa vin la Cluj. Nici eu nu stiu. Si nu stiu in continuare, deci nu poate fi nimic schimbat.

Daca incercati sa ma schimbati sunteti niste insensibili manipulatori si ma considerati un robot programabil dupa bunul plac. Ajutati-mi sa ma cunosc, eventual. Apoi, vom vedea.