Novation

E un sentiment ciudat pe care adesea il confund cu insasi starea normala a lucrurilor. Pe parcursul unei zile ma incearca tot felul de situatii si trec prin tot felul de stari de spirit. Un buchet de emotii si trairi care alcatuiesc aceasta minunata opera numita viata. Viata mea. Ma bucur de ea in fiecare zi, chiar si atunci cand nu imi ofera ceea ce societatea ar considera ca fiind ce va "bun". Sunt o persoana normala, incerc sa ma integrez cat de bine pot in orice situatie, uneori incerc chiar prea mult si ajung sa emulez personalitati si caractere sau franturi din ele. Stiu ca suntem un amestec de culori pe Pamant, dar cumva cu totii reusim sa ne incadram in stereotipuri si tipare.  Apoi e chestia asta. Nu stiu cum sa o numesc, nu cred ca i s-a dat un nume pana acum si nu ma voi aventura eu acum in decizii atat de mari. Presupunand ca e posibil sa nu ma gandesc la nimic, sa am o claritate impecabila in minte, sa fiu complet in afara timpului, ea ramane acolo. Nici nu s-a clintit din loc. Apoi mi se aduna diferite ganduri, cum se aduna norii deasupra unui lac de munte. Nu trebuie sa caut mai departe de prima perdea difuza ca am si gasit-o. In timp ce ascult o piesa, ma uit la un film, citesc un rand, conduc, port o conversatie banala, port o conversatie interesanta, ma uit la meci, fac dus, ma plimb prin camera, ma plimb prin Piata Muzeului, beau o bere sau stau pe o canapea. E acolo.  Mi-e frica sa o pierd asa ca-mi plasez repere temporale in telefon. Apoi imi schimb telefonul si pierd reperele, dar ea nu dispare.   In timp ce scriu ca nu va disparea niciodata superstitia mea va incerca sa o stearga, sa o alunge. Poate odata cu divulgarea acestor randuri ea se va speria si va fugi. Daca dimineata va fi tot acolo voi sti ca sunt bine.  Nu e nimic de inteles din randurile scrise de mine pana acum pt ca eu insumi nu inteleg despre ce vorbesc. Mi-ar placea sa o fac, chiar in fata unei fantani cantatoare, dar sunt doar vise. Multe vise, multe sperante, lucruri cu care ma identific. As spune ca ma identific cu ea dar nimeni nu m-ar crede.  Candva, fara poate. 

6:02 AM EST

I was walking down the street, enjoying my chocolate ice-cream when all of a sudden a giant cobra appeared, stole my kindle and left me a note. P.S. : he was listening to some weird MGMT track on his iDon'tcarewhatplayer.

N-am deschis hartia decat a doua zi. Am avut treaba in seara cu fantasticul eveniment iar a doua zi, in timp ce imi bagam buzunarele la loc dupa ce mi-am tras pantalonii pe mine, degetele mi s-au zgariat de textura ieftina a hartiei. Nu am simtit nimic in timp ce o deschideam. Apoi, dupa primul cuvant scris neglijent cu un creion mecanic, imagini au inceput sa-mi apara in spatele ochilor. O pajiste verde, dar roasa de ierbivore, la marginea unei paduri. Dealuri, probabil Transilvania. Un cer albastru deschis, un motor de unu.sase litri pe motorina, un fir de iarba rosie, o blonda (aproape doua). Am trecut repede la urmatorul cuvant, apoi la urmatoarea insiruire haotica de caractere. N-o sa-ti imaginezi niciodata ce era de aceea iti voi spune: un link. Am dat fuga la calculator, l-am pornit si m-am dus sa-mi fac o cafea. In timp ce doua siroaie negre curg din masina de cafea in ceasca metalica ma mai gandesc o data la acel cuvant si incerc sa-mi schimb imaginea care-i corespunde. Un beep scurt si cafeau e gata. Ca de obicei .. whatever. Ajung in fata calculatorului, introduc link-ul si astept (internetul e cam lent dimineata). Pe ecran apare un dreptunghi mare negru, cu un triunghi in mijloc. Apas, porneste clipul. O fata in jur de doisprezece ani apare intr-un cadru ca de interviu pt un documentar si incepe sa vorbeasca. Tenebre, iar mi-s inchise boxele! Le deschid cat pot de repede si incerc sa dau replay. Imposibil. Fie, sa ascult de-aici incolo. Nota: In continuare vei citi transcrierea vorbelor ei in totalitate, fara nici cea mai mica alteratie.

"...nu, nu am reusit inca. Nici nu cred ca voi reusi vreodata.

Mi-ar fi placut sa fie aici, langa mine, langa mama mea, sa ne sustina, sa fie stalpul de care am nevoie. De care avem nevoie. Nu-mi sunt de ajuns cartile, prietenii.

Ieri, cand ma jucam de-a v-ati ascunselea cu Robby, Jane si Mayflower am luat-o pe o carare pe care n-am mai fost pana acum. Intotdeauna mama imi zicea ca pe acolo merg padurarii si vanatorii si e foarte periculos pt mine. Am ascultat-o de fiecare data, dar dupa alaltaieri nu mai am ce asculta. Nu mai am pe cine asculta. Am mers vreo trei minute pe acea carare apoi m-am oprit si m-am asezat in spatele unui copac cazut. Avea niste flori frumoase pe el, violet. Vroiam sa fiu gasita, intr-un fel, pt ca imi place foarte mult sa fiu eu cea care cauta dar azi a fost randul lui Jane. Prostuta. E cea mai buna prietena a mea, ne place sa facem turta dulce impreuna si sa bem ciocolata calda cu paiul.

Am asteptat in spatele copacului cam cinci minute dar m-am plictisit. Asa ca m-am miscat putin pe langa el si am vazut o luminita foarte stralucitoare. M-am indreptat spre ea fara sa-mi dau seama ce fac si am ajuns la marginea padurii. Soarele stralucea puternic pe cer iar in fata mea erau niste cai superbi care pasteau. Un drum trecea serpuind pe dealuri, la cativa metri in fata mea. Pe marginea drumului era oprita o masina alba, micuta, cu geamurile coborate. Da, am o memorie foarte buna. Un domn era rezemat de ea, fumand. Am pornit spre el cu gandul sa il intreb de ce s-a oprit tocmai acolo. Pe masura ce ma apropiam de el aveam o senzatie tot mai ciudata. Imi veneau in minte fotografiile pe care le-am gasit in lada aceea mare de lemn, in care un barbat o tinea in brate pe mama. Mama mi-a spus ca e varul ei, Lionel. Domnul nu ma observase venind spre el si a tresarit surprins cand am ajuns langa el. Purta ochelari de soare foarte mari, cu ramele maro. M-a intrebat ce e cu mine acolo si i-am povestit cum am ajuns sa il vad si de ce m-am dus la el.

Parea foarte uimit sa ma gaseasca acolo si mi-a spus ca are niste ciocolata in masina. Cand s-a aplecat pe geam sa o ia, i-au cazut ochelarii pe scaun dar nu i-a mai ridicat. In urmatorul moment am reusit sa zaresc pt o clipa ambalajul galben de Africana ca imediat privirea mi-a fost atrasa de ochii lui. Castanii, luminosi dar tristi in adancul lor, cu o perdea fina de umor dar ascunzand secrete tragice. Identici cu ai mei. Instinctul mi-a fost sa-i sar in brate dar am luat-o la fuga pe acel drum, si am fugit vreo cincisprezece minute incontinuu pana nu am mai putut respira. M-am asezat pe marginea drumului, intr-un final, dar imediat ai sosit dumneata si m-ai luat cu masina. Cam asta e povestea mea. Vreti sa mai adaug ceva? Bine."

Sunt confuz. De ce am vazut interviul asta? Ceva nu e in regula. Hm.. Mai sorb o data din cafea, dar nu apuc sa pun bine cana pe masa ca suna telefonul. Numar necunoscut, de ce nu ma surprinde!?

" - Alo?

- Fata pe care tocmai ai vazut-o in inregistrare e in stare grava la Spitalul Municipal. Vino repede, ai sa regreti daca o pierz...

- Cine esti? Cine e fata?

- Spitalul Municipal, te astept la poarta. Grabeste-te!

- Dar..!

*static* "

A inchis. Nu am alta varianta decat sa ma duc. Totul e prea ciudat, prea misterios, nu poate fi vorba de o gluma. Chiar nu cred ca e o gluma.

Night of desirable objects

Iarba rosie, iarba verde,

De-o vreme ochi nu te mai vede.

In schimb vad iarba neagra. Nu stiu daca e un semn bun sau rau, daca e sa fie sau nu, dar stiu ca mi-a venit iar in minte notiunea de "iarba" ( poate pt ca se apropie 4/20 ), dupa tine.

Ochii ei, ca doua scantei negre, intunecate, umbriti de buclele abanos ii lumineaza chipul ca o raza de Luna, filtrata prin nori usori dar puternic contrastanti de narghilea. Am vazut-o prima data in urma cu cateva luni, sorbind dintr-o ceasca de nepasare intr-un colt afumat de cantina. Apoi azi. Poetic.

Nu te inteleg. Atat. Nu pot merge mai departe pt ca nu reusesc sa deslusesc niciun cuvant din cate-mi spui. E adevarat ca intr-o vreme trecuta marturiseai mai mult, ma hraneai mai cu pofta. Aveai pofta de viata. Dar se pare ca la tine anotimpurile functioneza invers si profu meu de sport are dreptate cu "lenea de primavara". La tine nu e lene, cel putin nu fireasca, deci n-ai de ce sa iei in seama cuvintele unui supraponderal in trening, dar ai putea sa fii mai vioaie, mai previzibil schimbatoare. Nici un puzzle, nicio problema de matematica sau enigma intriganta nu mi-a dat atata bataie de cap cat imi dai tu. Poate ca asta e si planul tau pt a fi prezenta cat mai des in gandurile mele. Iti place sa le joci pe degete, sa le deformezi, invarti, sucesti apoi sa le scufunzi in zahar ca pe un mar copt glazurat. Le servesti incredibil de dulci, aproape ca-ti fac scarba. Iti plac atat de mult incat le folosesti pe post de masuta de cafea in fiecare dimineata, dandu-le portia zilnica de stiri cand asezi neglijent ziarul pe ele si amarandu-le cand mai scapi din neatentie cate un strop de cafea. Oh, cruda nemurire!

Daca ar fi sa traiesc in linistea unui satuc austriac de la poalele Alpilor, cu un lac albastru de Voronet, lapte proaspat si cascaval cu paine crocanta, as fi atat de fericit incat nu s-ar pune problema de ganduri. Totul ar fi asternut pe hartie ingalbenita si probabil as deveni un Rubens specializat in portretele tale. Dar pana atunci ma voi zbate pe aceasta plaja Baleara si voi incerca sa arhivez cat mai multe momente cu tine.

Dar nu stiu de ce.

There's More Than One of Everything

Carne. Carne vie. A venit un gand care a taiat in gandurile mele precum un cutit taie painea proaspata. A lasat marginile zimtate, rupand nepasator bucati din ele si lasandu-le sa cada la intamplare pe bucata de lemn atent finisata.

Nu poti sa sustii ca nu insemni nimic pt nimeni, niciodata, pt ca tocmai ai luat locul unei persoane extrem de importante in viata mea. Cu totii stim despre cine e vorba. La cat de usor ma las descoperit probabil ca si portarul liceului stie despre cine e vorba. Asta in cazul in care a intrebat vreodata. Dar acum pot spune ca era vorba, nu mai e. Sa explic:

In urma cu cativa ani imi gaseam inspirarea de a mazgali in pixeli in cele mai nepopulare piese de la Coldplay. Si mazgaleam cu ceea ce mi se parea mie a fi talent. A fost cea mai prolifica perioada a vietii mele de pana acum, visam intr-o zi cati altii in sapte. Fotografiam fara sa stiu ce fotografiez, dar intotdeauna ieseau poze bune. Ma plimbam pe munti si dealuri si imi era frica de masini, desi le iubeam. Eram chiar incantat ca sunt posesorul unui blog pe care pot sa-mi exprim ilegal de liber opiniile si .. sentimentele banuiesc. Aveam un fel de tel, desi nu era chiar un tel. Nu sunt capabil de trairi ordinare pt ca nu-mi e in fire. Aveam atat cat imi trebuia.

Apoi:

A venit o seara in care am considerat suficienta suferinta inexistentei si m-am hotarat sa ma indrept spre ceva mai real, mai palpabil. Zeii m-au ascultat si mi-au dat ce mi-am dorit, dar nu era ce aveam nevoie. Intotdeauna punem dorintele in fata nevoilor, doar pt ca suntem oameni. Eu am nevoie de tine, dar acum nu te doresc. Mi-a spus "nu sunt suficient de feminina". Am raspuns naiv "ba sigur ca esti", chiar daca habar nu aveam despre ce vorbea.

Amintirile ma gonesc in coloseumul mintii mele acum ca ascult mizeriile astea.

As vrea ... mi-ar placea ...

Vreau sa te ascult, sa-ti sorb fiecare cuvant cum sorb ciocolata calda, chiar inainte sa se transforme in budinca. Vreau sa te ascult inainte sa te transformi intr-o femeie pe care sa n-o mai pot recunoaste dintre mii. Pentru ca acum pot. Mi-am dat seama si de ce iti place sa mergi in J., cand iti place. Zgomotul iti acopera identitatea iar multimea nu cere niciodata detalii. Te vede ca pe un intreg, un intreg pe care tu esti dispusa sa-l cedezi. Apropos de voi: am aflat dintr-o comedie mild ca sunteti capabile de sentimente. E o crima faptul ca nu le folositi. Ati putea cuceri lumea, eventual. Ati putea ...

Cu aceasta greseala editoriala I go "back to square one" in privinta multor lucruri. Tradez, dezvalui, nu mint si presupun. Imi ramane sa mai astept, de dragul strazii care da in piata obeliscului. Cat?

"not swallowed in the sea, no .."

ipocrizie.marinimie.tarie

Tremur. Ma simt in pozitia in care ar trebui sa fii tu si asta ma nelinisteste. Dar exista speranta.

Speranta este, probabil, ultimul lucru spre care ar trebui sa ma indrept in privinta ta. Tu mananci sperante pe paine la micul dejun. Te hranesti cu visele tinerilor si le hranesti imaginatia cu resturile persoanei tale. Am auzit ca persoana-ti intreaga, miezul cum s-ar zice, ti-a cunoscut-o o singura faptura. Firava si ciudata.

Nu ma pot abtine, cel putin subconstient, de la tine. Esti ca un drog, nu ca as sti eu care-i treaba cu ele. Dependenta mea de tine e la nivelul firelor electrice, acolo unde aerul incarcat cu wi-fi mangaie in trecere sarmele pline cu energie electrica, banala. Eu nu stiu de aceasta dependenta, mi-e necunoscuta si o neg din aceasta cauza de fiecare data. Poate ar trebui sa stiu de ea si sa ma prefac ca nu stiu, de dragul aparentelor. Dar aparentele nu mi-s dragi. In plus, cui ii mai pasa de aparente in zilele noastre? Centrul universului nostru cotidian e socializarea, raspandirea ideilor, gandurilor, idioteniilor si vulgaritatilor noastre pe o arie cat mai larga. Socializarea e malefica pt ca e o minciuna. Omul nu a trait niciodata impreuna cu inca o suta de semeni de-ai lui in aceiasi casa, nu si-i impartasit starea de spirit cu atat de multi oameni. Si nu pt ca nu ar fi avut posibilitatea, ci pt ca nu e vital. Singurul lucru vital omului e perechea lui. De acolo porneste totul.

O fi magic, o fi poetic, poate alegoric, dar cu siguranta e uman. Da, dragostea e umana in primul rand, chiar acolo in fata. Cand Dumnezeu isi arunca betele in public, dragostea il prinde pe primul. Dragostea e baza. Despre ea se scriu cele mai multe cantece, poezii, piese de teatru, scenarii de filme etc. Nici nu stiu daca ar trebui sa-i spun "ea". Ar trebui zamislit un pronume nou pt dragoste, special. Generatia noastra ar putea fi prima care se bucura de acest nou cuvant.

Eu cred ca tu l-ai gasit deja si ti-e frica. E un secret prea mare pt tine, esti in pericol. Ai nevoie de protectie si simti ca eu nu ti-o pot oferi. Probabil ca asa e, dar lucrurile se schimba. La fel cum nimeni nu si-a inchipuit ca am putea folosi candva un pronume special pt dragoste, motivul pt care traim.

Lucrurile sunt mai complicate decat par, mereu vor fi. Astazi am simtit pt prima oara, dupa inimaginabil de mult timp, dorinta de a scrie avand bucurie pura in inima. Pana acum totul a fost intunecat, trist, pt ca nu am stiut si singurele cuvinte care-mi izvorau din degete erau nascute fie din regret, fie din dorinte fara speranta.

Iti cer mai putin decat imi poti da, dar tu vrei sa-ti cer mai mult ca sa ma poti refuza.

Nu ma voi conforma dorintei tale, nu acesteia. Ma simt prea bine ca sa aud un nu, asa ca nu-ti irosi respiratia si spune direct da.

switch.

It's been like a switch.

Sunt adult deja de ceva vreme si ar trebui sa-mi amintesc de asta, macar cateodata.

Apoi e sentimentul de uitare. Trebuie sa fie una din cele mai mari frici, aceea de a fi uitat. Lasat in urma. Chiar si lasat inainte. Ca atunci cand parintii iti promit o caramea daca iei locul intai la concursul de spus povesti, iar dupa ce reusesti nu primesti nimic de la ei. Chiar daca premiul a constat in mult mai multe dulciuri decat ai fi avut tu nevoie atunci, nu erau de la cine le vroiai tu.

Acum, sau acum cateva ore, cineva mi-a spus ca atunci cand toata povestea asta cu trecerea de la iarna la vara va fi sfarsita Luna se va arata din nou. Vestea proasta e ca vara noaptea e mai scurta. Vestea buna e ca Luna e prezenta si ziua, uneori. Revenind la prezent, observ ca ma aflu intr-un hiat intunecat, cu o singura speranta de lumina. Spre ea ma indrept, dar pot fi oricand tras inapoi. Ca un intrerupator: la un moment dat se afla undeva la mijloc, in interimar, si nu stii niciodata daca va lumina sau nu becul de la capatul firului.

Poate se va arde. Like...terminus.

The Gathering - Saturnine

Reciprocitate

Era o zi ploioasa. Nu ploua cu adevarat dar iti dadea acea senzatie de greutate neplacuta. Cerul era intunecat, desi limba mare a ceasului nu trecuse de zece iar data abia se schimbase. Asfaltul ud slabea si se sfarama sub cauciucul rece care invelea rotile unui Saab 9-3 Turbo. Nimic din atmosfera inconjuratoare nu trada evenimentele urmatoare.

Am parcat pe marginea drumului, foarte aproape de bordura insa fara a zgaria jantele in trei spite care decorau exteriorul automobilului. Am iesit din masina si m-am indreptat catre locul de intalnire. Nimic mai banal decat un parc. Nimic mai frumos decat cursul raului. Sperand sa-mi pastrez calmul cat timp va fi nevoie ma asez pe cea mai apropiata banca si astept. Nu trece mult si Hermes isi face simtita prezenta, fluturandu-si aripile. Are un mesaj pt mine. E o invitatie. Ma indeamna sa o deschid si imi sugereaza ca ar fi mai bine sa o accept. Ar fi fost o nebunie din partea mea sa nu-i ascult sfatul, asa ca ii comunic raspunsul. El imi zambeste aprobator si pleaca in graba. 

Cateva ore mai tarziu, pe o alee intunecata, cea mai frumoasa seara pe care a vazut-o orasul avea sa isi pudreze nasul cu fulgi usori de zapada si sa-si usuce parul cu un vant racoritor. Dorinta mi-a fost indeplinita asa ca nu aveam altceva de facut decat sa admir tablouri si sa ascult scancetele zapezii crude de sub talpi. Curand, Luna mi se alatura si vrea sa ma urmeze oriunde as duce-o. Se increde in mine, as putea spune. Lumina ei, care de fapt nu e a ei, e atat de puternica incat cu greu reusesc sa fac umbra pietrei cubice. E amuzanta, frumoasa, atotstiutoare si, cum cateva generatii inaintea mea corect au observat, romantica. Dar romantismul ei nu sta in lumina care o defineste in mod eronat de cele mai multe ori si a carei povara trebuie sa o poarte, ci in prezenta ei. In felul in care urmareste, completeaza, admira, critica si priveste. Ma. Ce a urmat a fost aproape perfect. A fost o companie foarte placuta, a fost o seara foarte placuta, a fost foarte placuta. Din nefericire a trebuit sa ma paraseasca spre dimineata, caci avea si alte locuri de luminat si urmarit, completat etc. E in continua miscare iar eu nu o pot opri. Sper doar ca va pastra amintirea lucrurilor care au mers asa cum trebuiau, nu si a celorlalte. Si sper sa o reintalnesc a doua seara.

Ziua urmatoare: banal. Mi-am zgariat o janta fortand o parcare. Pana mi-a fost acoperita zgarietura am luat tramvaiul pt o plimbare. Prea zgomotos, prea rigid, iti da senzatia ca ruleaza direct pe asfalt. Aveam impresia ca va iesi de pe sine in orice moment si va rata curba. Nu s-a intamplat, dar poate ar fi fost mai bine sa se fi intamplat. In sfarsit vine seara, imi setez cursul spre alee. O caut printre nori, ii vorbesc si o gasesc pana la urma. Luna pare entuziasmata in aceasta seara. Ma apuc sa-i povestesc despre vreme. Cliseic, in timiditatea mea. Nu pare a fi interesata, dar niste stele ii soptesc calea. Ma pierd, nu reusesc sa ma gasesc, o pierd si pe Ea, nici Ea nu ma gaseste. 

Nu stiu unde ma aflu acum, de aceea fac apel la toti cei care mi-ar putea da vreo informatie despre Luna, orice informatie mi-e buna. Mi-ar placea totusi sa stiu unde o gasesc. Nu cand, pt ca am tot timpul care mi-a ramas sa o gasesc, dar vreau sa stiu unde sa o caut. Pt ca am nevoie de Ea ca sa ma desavarseasca. Si Ea are nevoie de mine din acelasi motiv, deci este o chestiune de a fi sau a nu fi. Ajuta-ma sa las iarna in urma si sa imbratisez primavara, pt ca aceasta succesiune de cald si rece, de Soare si fulgi albi e naucitoare. In plus, dauneaza anvelopelor. 

7:00 AM, Baker St., London

Momentum deferred

E o fabuloasa zi de februarie. Frigul iernii nu a parasit pietrele, dar nici nu are cum pt ca suntem inca in iarna. Soarele incearca sa arunce, dar aparent e lipsit de putere, niste raze calde, hranitoare. In noaptea urmatoare acestei zile eu meditez la curbele metalului si imi inchipui miros de cauciuc ars. In timp ce ma chinui sa scriu, folosindu-ma de niste taste mult prea uzate pt a fi silentioase si mult prea murdare pt a fi capabil de o transcriere precisa a gandurilor, adresa de e-mail si parola in casutele corespunzatoare din browser o mica interferenta se produce la nivelul nasului meu si stranut. Ajung intr-un final in casuta de e-mail si ghici ce gasesc? O nota scrisa de mine cu cateva seri in urma pe dispozitivul portabil in care descriu caracterul si felul de a fi in general a unei persoane intrata de curand in atentia mea. Trec repede peste greselile de inserare (zeci, datorate orei tarzii, lipsei ochelarilor de pe nas, degetelor adormite si vantului zgomotos) si ajung la greselile de substanta. Acele ingrediente care fac o descriere descriere, la fel cum portocalele fac fresh-ul si strugurii vinul. Sunt multe greseli, majoritatea inexactitati, dar n-ar fi o problema chiar asa de mare daca as fi oarecum in drept sa scriu aceasta descriere. Vreau sa spun, pe langa faptul ca persoana respectiva nu are habar de ea (are acum), nu si-a dat acordul (nici acum), e doar o schita (sper sa nu ramana asa), mai e si incredibil de prost scrisa. E ca si cand Luna ar lumina verde.

M-am gandit ca ar fi corect din partea mea, atat fata de subiectul tinta cat si fata de mine, sa rescriu acea descriere odioasa. Sau daca nu, macar sa o transform in ceva digerabil, macar masticabil. In stadiul asta zau ca-ti rupi dintii in ea. Si m-am mai gandit ca cea mai usoara cale de a corecta aceasta majora greseala este sa o corecteze chiar cea care e victima atrocitatilor mele - subiectul. Si cand ma gandesc ca as fi vrut sa o public pe blog ... . Dar mi-a luat-o inainte. Ca de obicei sunt peste masura de lenes, cu o usoare inclinatie spre apatie (care nu-mi displace deloc), neatent si dezorganizat. Las timpul sa treaca, de parca granita prezentului meu ar fi granita dintre Franta si Germania, si ma trezesc candva in viitorul acelei clipe scriind aceste randuri pt ca nu mi-a mai ramas nimic altceva de facut. S-a scris tot ce era de scris, s-a corectat in detaliu mentinand un voal de fireasca retinere tot ce era de corectat, s-a comentat, s-a publicat, s-a discutat pe margine, s-a terminat. Poate doar a inceput, dar stiindu-ma captiv (oarecum) in bula mea de rosu si liniste nu voi lua niciun fel de initiativa. Ce vorbesc? Poate nu e cazul.

Oricum, ma plimbam adineaori (ciudata combinatie de vocale, imi da impresia ca sunt patru) pe un coridor lung, tapitat, cu portrete atarnate pe un perete si ferestre pe celalalt si asteptam sa gasesc o usa. Mi-a fost promisa, am intrat in coridorul acela cu scopul de a gasi acea usa, dar ea totusi nu se infatisa sub nicio forma. Dupa indelungate conversatii cu ego-ul meu (are parul putin mai scurt si poarta alt ceas) am decis sa ma intorc de unde am venit, infrant, dar cu vlastarul unui somn adanc rasarind din imaginatia mea. O ultima privire catre fundul cor... Dar stai! Ce se intrevede acolo, in spatele caruciorului cu rochii si a bicicletei rosii? Pare a fi ... un cufar? Trebuia sa gasesc o usa si ... asta?! Pare a fi incuiat. hmm Puteau sa-mi dea o cheie, sau o harta. Se aud niste pasi.

Nu, ceea ce vezi nu e o biserica. E un far. Si ai dreptate, chiar se aude Marea, valurile. Uite iarba ce proaspata e. Soarele s-ar bucura sa o vada, daca n-ar fi inchis in cufarul noptii. Ce?

la cald

E posibil. Da, s-ar putea.

Nu e cine stie ce, vreau sa zic, se intampla zilnic, momentic chiar, in toate colturile lumii. Desi lumea nu are colturi, nefiind un afurisit de paralelipiped. Dar mi-ar fi adus o farama de satisfactie in plus. Nu trece seara fara sa verific dispozitivul de cel putin doua ori inainte sa-mi pun castile pe urechi si sa ascult acea trupa plina de sens. E absolut fantastica vocea iar imaginea solistei unduindu-se pe scena e ca un bonus.

Dar e singurul bonus pe seara respectiva si mi-as fi dorit inca unu. Si nu ar fi fost doua, in cazul asta, pt ca daca as fi primit al doilea bonus primul nu ar mai fi existat din motive evidente.

Crezi, probabil, ca a fi imbracat in mov e suficient pt a-ti plati facturile. De asemenea, ai impresia ca tot ce se petrece in jurul tau se invarte in jurul unei cesti de ceai nu unei persoane. Nu unui om, pana la urma. Crezi ca un laptop fabricat in Malaezia e de doi bani, chiar daca e Toshiba. Admiri un hit de la o trupa slaba dar nu poti accepta un esec al unei trupe extraordinare. Asta poate ca nu in totalitate, dar oricum ai condamna instant, fara niciun regret, o fapta rea a unei fiinte bune.

Poate ca esti, in fine, un simplu om si tu, ca toti ceilalti... " 'cause you're so special, just like everybody else" Te credeam zeu, cel putin semi-zeu, am avut sperante chiar. Nu, nu am avut niciodata sperante. Nici macar iluzii. Am stiut inca de la prima vibratie ca totul avea sa se termine catastrofal pt mine, cum s-a mai intamplat de doua ori pana atunci. Singura vibratie care s-a incheiat frumos a fost cea din vremea Inchizitiei. Aveam pe atunci prea putini ani pt a apecia un val sau un fir de iarba. In schimb imi placeau cornurile cu ciocolata si cutiutele parfumate. Acum am uitat acele simple mirosuri din cauza celor ca tine. Pseudo-zeite. Sau pseudo-semi-zeite. Sau tu.

Poate ca intr-o zi vei realiza ca facebook e supra-evaluat, motorina e prea scumpa, video-chat-ul e o minciuna si Nokia nu face cele mai bune telefoane. Dar din nefericire nu vei realiza decat nimicuri. Banalitati.

Sper insa ca vei realiza ca nu esti limitata de asfaltul de sub tenisi sau de paginile cartii. E ceva mult in spate. La foarte mare departare de cuvintele vulgare pe care le accepti spunand ca exprima adevaruri intr-o maniera usor de receptat. La si mai mare departare de monotonia unei excursii la mare.

Gaseste-mi cuvintele, dupa ce le cauti, si descopera-te sub lumina blandei Luni. "Waiting for the end"

muzica peretelui

Ce e un perete alb pt un trecator? Nimic acum, cand trece pe langa el grabit spre o intalnire pe care e posibil sa nu o prinda. E posibil pt ca orice e posibil. Mai putine lucruri sunt probabile, desi natura ne invata in mod constant ca nu e necesar sa probam tot ce intalnim in drumul nostru prin acest segment uluitor cunoscut si sub numele de viata. Probat chiar ca fiind viata. Uneori e suficient sa acceptam. Sa urmam, sa gustam, sa inotam, sa pasim, sa zambim. Ne-am putea informa, am putea afla. Dar daca ce am descoperi nu ne-ar conveni, am fi capabili sa ne mintim?

Suntem oare destul de integrati social incat sa ne vedem pe noi ca parte a intregului si nu ca simpli egoisti? Nu.

Ascult muzica intins in pat, dar de fapt e ea cea care ma asculta. Crezi ca toate acele variatii ale vibratiilor acustice simplist reprezentate in Visualization-ul Winamp-ului sunt chiar atat de simple? Capacitatea lor de a integra valuri si ganduri e mai mare decat cea a simplelor pagini. Fara sunetul scrijeliturii creionului pe hartie nu am fi capabili sa comunicam ceva prin acea mazgalitura. La fel fara clinchetul metalic al tastelor masinii de scris, sau banalele sunete plastice ale tastaturii de pe care scriu acum.

Imagineaza-ti un sunet dand viata Universului: bang! Ai primit nota zece atunci cand te-ai nascut pt ca ai strigat de te-a auzit intreg spitalul. Preferi restaurantul slow-food celui fast-food pt ca mancatul cu mana sau cu tacamuri din plastic pur si simplu nu-ti transmite nicio emotie. Nici nu stii ca mananci, de-aia-ti vine sa te joci pe telefon intr-una.

Atunci, de ce sa te grabesti spre intalnire si sa nu arunci o galeata de vopsea pe peretele pe langa care urmeaza sa treci? I-ai schimba viata, i-ai da o identitate - o viata de fapt. Si nu uita de splash!-ul satisfacator. Cred ca e unic pt fiecare perete in parte.

E un beculet aprins. Ce trebuie sa fac?

Se intampla uneori sa nu am chef. Adesea, mai bine zis. Stau o zi intreaga cu un ecran in fata ochilor, pe care il vad fara sa il privesc. Mai dau peste un blog fain cateodata sau ma apuc sa citesc ce scriam eu mai demult. In trecut, cand totul era diferit. Cand zilele erau insorite doar pt ca aflasem o veste buna, nu pt ca era Soare. Cand drumul pana la scoala era la fel de linistit si de placut precum statul in varful patului toata ziua, cu gandul la stele de frisca si cai lactee. Cand iarba era verde, asfaltul ud si aerul atat de proaspat. Atat de proaspat!

Sunt melancolic in aceste zile de toamna cardiaca si am redescoperit-o pe Katie Melua, desi la radio ascult din ce in ce mai mult Kiss FM. Ma uit la covorul crem-maro, ars de carbunele incins, pe care sta intinsa Anna, the lady in charge si ma gandesc din ce in ce mai mult la faptul ca am aproape douazeci de ani dar as vrea sa am saisprezece. As vrea sa fiu iar in cafeneaua 74, sau in centru, sau in parc.

Vreau sa-mi regasesc umanitatea, sa o renasc, Camelia. Asta daca a fost vreodata acolo. Daca nu, sa am un inceput, de la saisprezece ani pt ca am deja planul facut pt toata viata mea de acolo inainte. In linii mari e acelasi cu cel aplicat deja pana acum dar as face niste schimbari care i s-ar putea parea evidente oricui ma cunoaste bine. Dar eu cred ca nimeni nu ma cunoaste bine, pt ca nu mi se pare posibil ca cineva sa ma cunoasca atata timp cat nici eu nu ma cunosc. Ma las influentat si imi spun ca eu aleg sa se intample asa, dar de fapt e singurul lucru la care ma pricep. Am revazut seria Harry Potter pt ca am avut impresia ca va schimba ceva in viata mea, cum a schimbat cand aveam treisprezece ani, dar se pare ca nu. Acum boala e putin mai grava si necesita o pastila mult mai tare. Dupa experienta Schmitt ma gandeam sa citesc Evangheliile, dar nu mai cred ca o carte m-ar putea ajuta vre-un pic. In fond, e scrisa tot de un om, chiar daca scriitorii sunt diferiti de ceilalti oameni. Scriitorilor le place sa fumeze, sa fie boemi si sa-si cheltuie timpul pe cele mai productive activitati. Sau pasivitati.

Sunt student la facultatea de mecanica, iar desi nu cred ca mi se potriveste continui sa-i gasesc calitati care sa ma faca sa raman. Apoi mai e si groaza de schimbare. E nevoie sa fii om ca sa te poti schimba. Tot mai multe persoane imi spun ca m-am schimbat groaznic de cand am venit la Cluj, dar eu nu-i cred. Nu au cum sa aiba dreptate. Ei nu stiu ce eram eu inainte sa vin la Cluj. Nici eu nu stiu. Si nu stiu in continuare, deci nu poate fi nimic schimbat.

Daca incercati sa ma schimbati sunteti niste insensibili manipulatori si ma considerati un robot programabil dupa bunul plac. Ajutati-mi sa ma cunosc, eventual. Apoi, vom vedea.