The day we died

Las un blog in paragina doi ani si revin cu speranta ca nu-l va mai citi nimeni, niciodata. Dar un blog nu poate fi lasat in paragina, n-are ce sa se deterioreze la el. E doar 1 si 0, ca tot restul drumului tau pana aici. In plus, orice legatura ar fi avut scrierile de atunci cu imaginatia si viata mea reala au disparut intr-un nor de fum care, se pare, acopera Soarele de fiecare data cand imi treci prin minte. E trist cand e prea senin.

 

Niciun nor pe cer in acea dimineata ingrozitoare de noiembrie. Taxiurile parca au intrat toate in pamant, lucru deloc imposibil stiind starea proasta a drumurilor. Tramvaiul circula rar iar atunci cand o face e ca un tur al jelaniei prin lanuri de turnuri gri acoperite cu praf. In comun mai pot alege doar troleul, o insiruire de demaraje violente antrenate de vioiul motor electric. Personal, inchid cu grija usa SM-ului si pornesc intuitiv spre spital. 

Nestiind ce ma asteapta acolo ma panichez pentru un minut, ca de obicei, apoi incerc sa ma calmez fredonand o piesa usoara. Sleepwalking de la BMTH e prima care-mi vine in minte si o stiu cap coada. Oricum, dupa primele trei versuri mintea mi-e inundata de o mie de posibile scenarii care imi sterg orice altceva de pe ordinea de zi, ca vantul jucaus ce imprastie manuscrisul din Love actually. Am sarit repede peste "Cine e?" si "Ce-o fi patit?", construindu-mi haotic discursul pe intrebarea "De ce eu?".

Nemernicul asta cu rabla lui fada imi blocheaza banda, crescandu-mi frustrarea si imprastiind, inca o data, toate gandurile mele. Acum incerc sa-mi amintesc unde e spitalul. Asa. 

E greu sa gasesc un loc de parcare sub castanii astia, poate acolo pe colt. Nu, e in drum. Nu conteaza, nu stau mai mult de trei minute. De ce as sta mai mult? Daca insista sa raman ii spun ca trebuie sa sun pe cineva de pe fixul de acasa, urgent. 

- Salut! Te astept de cincisprezece minute, ce ti-a luat atat?

- Aaa, salut. E aglomerat si am gasit greu loc de parcare ...  Cine esti?!

- Nu avem timp de introduceri, vino repede!

- Dar, totusi, imi spui ce se-ntampla? Nu-i o zi chiar rea pentru o plimbare dar pare a fi mai mult decat atat. Pe cine trebuie sa vad?

- E in rezerva sapte, cum iesi din lift pe dreapta. Mergi pana la etajul patru, grabeste-te!

- Ok. Tu nu vii?

Sub presiune, in aglomeratii sau in spatii noi sunt vulnerabil. Ma concentrez prea mult pe inregistrarea oamenilor si imprejurimilor, uitand complet de un eventual dialog sau de muzica din casti. Sunt in lumea mea inainte sa o cunosc, dupa recunoastere plictisindu-ma de ea si incepand sa acord atentie dialogului sau muzicii. Din cauza acestui detaliu nu am observat ca acel barbat cu ochelari de soare a disparut din campul meu vizual, locul lui fiind luat de un hol alb si o usa metalica de lift. "Etajul patru? Mda.. Cameraa sssapte? In ce parte a zis sa o iau? Sau nu a zis? O gasesc eu."

Doua beep-uri mai tarziu eram la etajul patru. Camera sapte. "Sa bat? Normal, asa e politicos."

Nu am apucat sa-mi inregistrez ultima respiratie ca am si fost cuprins de o emotie uriasa. Ca atunci cand un val izbeste plaja si o uda iar apoi apa se scurge printre grauntele de nisip, fiind atrasa de nesfarsita gravitatie. Asa se scurgea luciditatea mea, fiind atrasa de faptura din pat. Era fata din clipul video, dar cu parul putin diferit. Nu stiu daca era, intr-adevar, diferit sau tot albul din jurul ei il scotea in evidenta intr-un fel, ei bine, diferit. M-am apropiat de pat. "Hey!"

- Ahm... hey!

- Ai venit!

- Da. Esti bine?

- N-as spune asta.

- Ce-ai patit?

- O nimica toata. 

- Pare mai serios de atat. Domnul de la poarta, cine e? De fapt, de ce sunt eu aici?

- Stai linistit. Totul e ok. Bine, nu chiar ok, dar nu vreau sa vorbim despre asta.

- Despre ce vorbim? Nu sunt sigur ca te cunosc, desi imi pari foarte .. cunoscuta. Am vazut azi-dimineata un clip cu tine. Nu chiar un clip, un interviu. Parca tu erai. Tu erai? Sunt foarte confuz. Imi poti explica ceva? Nu stiu daca am parcat bine, nu cred ca pot sa stau prea mult. Stii.. 

- Ia loc, te rog. Mi-au ramas vreo zece minute. Am sa-ti spun cateva cuvinte si apoi vreau sa te privesc. Pana la ultima privire. Iar ultima mea dorinta e ca tu sa faci acelasi lucru. Numai tu.