Ca orice poveste buna, aceasta incepe cu o dimineata insorita de mai. Aproape sigur era mai. Nu-mi amintesc flori, nu-mi amintesc nici pasari, insa iarba era bine crescuta iar Soarele stralucea cu putere inca dinainte de amiaza. Centrul pietruit al orasului tremura sub rotile bolizilor inter și post-belici. Era un festival al vitezei din care lipsea tocmai viteza, limitata de tablii reflectorizante și oameni in costume asemanatoare. Deh, zilele noastre.
Receptia e buna in zona bancilor de lemn, dar inutila cand transmisia e blocata - asemenea celei de pe un Mehari - de fondurile insuficiente. Asteptam rabdator, deloc deranjat de intarzierea ta pentru ca tu, ca și masinile imprastiate la capatul privirii mele, ai nevoie de timp pentru a-ti conteni farmecul.
Mergeam pe randuri, printre exponate, cand m-ai tras de maneca copilareste și mi-ai zis Hey. Nu pot sa redau aici conversatia ce a urmat, sau oricare alta de altfel, pentru ca mi-ar trebui acordul tau, poate, și o memorie mai buna, sigur. Ne-am suit intr-un tramvai fara nume, fara bilet și fara nicio urma de adevar și am coborat direct pe podeaua rece de la etajul 6. Doar tu poti confirma temperatura pardoselii, eu, ca de obicei, gasindu-mi altceva de facut și evitand, de fapt, o apropiere. Ca de obicei. Cred ca doua mere au fost tot ce am cules in acea dupa-amiaza, impreuna cu o patura și o gura de whiskey. Pare descrierea unui 1 mai perfect dar nu a fost 1 mai. Doar perfect.
Am coborat in gradina și am cules o papadie, „una singura" m-am scuzat eu, „o papadie“ ai zambit tu. Acum, pe masura ce îmi amintesc intamplarile acelei zile, îmi dau seama cat de neinsemnat e scrisul meu pus langa amintirea inca vie a acelor momente. S-au intamplat atat de multe fara a se intampla chiar atat de multe.
Era atat de pustie strada din fata acelei jumatati de biserica incat am putut parca la doar cativa pasi de locul unde-ai incercat sa pui o floare langa singurul prins pe gard.
Ne-a fost greu sa gasim un loc sa ne-asezam pentru ca nu era nimeni pe-acolo, nicio restrictie, nicio constrangere. Eram ca o barca pe mare. Ne-am decis, in sfarsit, sa invadam un loc ferit, intre copaci dar nu la umbra lor, langa apa dar nu pe malul ei, la soare dar la cel moale și usor ca un fular de casmir. Am pus muzica de pe telefon, ca niste cocalari, dar aveam o pereche de casti smechere pe care le-am impartit o vreme. Cred ca a fost TSTM pana ne-am plictisit. Aveai la tine o carte tare amuzanta și un creion și parul îți statea tare frumos in adierea frunzelor. Te priveam de jos, de pe patura, și ma gandeam ce remarca isteata și haioasa sa mai fac referitor la randurile citite de tine cu atata seriozitate, și-ti intindeam papadia iar tu mai rupeai o petala, sufland-o in vazduh, alimentand fotosinteza. Am ajuns sa dezbatem o paleta variata de ipoteze despre viata și lipsa ei, despre ei și despre ceilalti și poate, aproape de ultima petala, am fi putut spune o vorba și despre noi. Vorbeam de parca ne stiam de-o viata, radeam la fel, cred ca și visam la fel alintati de ultimele raze filtrate de cele mai inalte crengi ale celor mai indepartati copaci. Poate, in umbra acelor crengi subtiri, am ascuns un regret.
Poate l-ai ascuns și tu.
Un comentariu:
de ce citesc asta acum? când se leaga toate?
Trimiteți un comentariu