And Those We've Left Behind

Un sunet static se aude in casti in timp ce incerc sa ma hotarasc daca vreau sau nu muzica de fundal. 
Mi-am creat o superstitie, sa nu incep scrierile cu "nu", motiv pentru care am aceasta introducere nepotrivita dar foarte folositoare in scopul ei.
Cautam inspiratia in linistea camerei albastre, acest acvariu cu pereti grosi in care abia poti bate un cui si, de buna seama, nu am gasit-o. Noroc cu butonul de play aflat la o intindere de deget, a playlistului migalos alcatuit cu ore inainte si a versurilor amagitoare. "Look at the stars, look how the shine for you". Nimic mai neadevarat atunci cand deasupra ta se afla doar norii grei de ploaie, care ti-ai dori sa fie din vata de zahar ca sa-i refuzi cu gratie. De fapt, mai neadevarata e tocmai afirmatia precedenta, mai precis partea cu playlistul migalos alcatuit. Nu exista asa ceva. Cel putin, nu in playerul meu.
Sunt imersat in tehnologie, aproape la drept vorbind, inconjurat de tot ce mi-as fi putut dori acum zece ani si de nimic din ce-mi imaginam acum cincisprezece. E o simplitate in vechile obiceiuri, mascata, bineinteles, de cele mai sofisticate formulari si de cele mai inflorite gradini englezesti. O simplitate, zic, care nu poate fi egalata de cele mai plate interfete digitale, de cele mai slefuite fasii de aluminiu anodizat sau de cele mai fine felii de sticla ranforsata. E, in primul rand, simplitatea zilelor insorite de vara (ah, cliseul) in care scriam, ascultand aceleasi versuri ca acum, acele cuvinte ce azi ma misca intr-un fel aparte. 
Acum imi dau seama ca, poate, asa sunt eu. Nu e meritul iscusitului Dumas sau a misterioasei Christie. Nici macar Sir Doyle. Sunt eu. Nu pot simti fericirea fara un strop de nostalgie. La fel cum nu pot simti bunatatea cafelei fara un strop de lapte. Sau finetea spumei de zmeura fara o lingurita mica. 
Revin la cliseele mele creative si nu pot sa nu stau o clipa sa analizez chiar inceputul acestei propozitii. Mai bine revin la Parisul secolului al saisprezecelea, mai bine zis Parisul lui Henric al III-lea. Cel mai nefericit rege. Ai putea argumenta ca Ludovic al XVI-lea a suferit mai mult, just, dar el a avut-o pe Maria Antoaneta. Si nu e putin lucru. Vezi? Detaliile astea in care ma pierd, sau mai bine zis de care ma leg, nu le remarcam mai demult. Ce bine era atunci! Aveam o muza. Ba, la un moment dat, aveam doua, chiar trei. Scriam ce simteam pentru cineva cu cele mai interesante cuvinte pe care le puteam gasi, de multe ori depasindu-mi penibilul. Apoi a urmat Ea. Apoi am abandonat totul si am inceput sa ma descopar in detaliu, gandindu-ma ca facand asta as fi mai impacat cu tot ce se intampla si as gasi fericirea. Si as trece peste. Cum scoti o planta din ghiveci si o arunci, lasand ghiveciul gol. Sau cum aspiri un covor si pui aspiratorul de-o parte. Dar nu e niciodata asa. Timpul, in imensitatea sa minuscula, lasa cele mai durabile urme. Iei viata si o desfasori pe o masa de desenat si timpul va desena pe ea. Iar tu, in ignoranta ta, vei crede ca acea linie firava de acolo din colt te-a facut prea mult sa suferi si vrei sa o stergi. Asa ca pui mana pe radiera, o duci acolo - pentru ca stii exact locul - si te apuci sa stergi. Si stergi. Si incep sa te doara degetele, asa ca iei calmante sub forme diverse. Si ajungi sa devii dependent de calmante, dar iti trece. 
Ajungi in seara asta, pe blogul asta, la randul asta, chiar inainte de urmatoarea virgula, sa realizezi ca linia e tot acolo. Neatinsa de radiera ta profana. Nemiscata de miscarile tale diverse. Neintrerupta de staruinta ta lunatica. Esti Prometeu si abia acum ti-ai dat seama.
Asa ca ce poti face? Nu ai creionul pentru a scrie peste. Nu ai banda adeziva pentru a o lipi peste. Nu poti sta toata viata cu degetul peste. Eu as incerca sa caut o foarfeca, sa decupez linia din plansa si sa o pastrez undeva. Doar simplul fapt ca am gasit o solutie acum ma sperie, iar solutia gasita ma terifiaza de-a dreptul. Daca o pierd pentru totdeauna?

The day we died

Las un blog in paragina doi ani si revin cu speranta ca nu-l va mai citi nimeni, niciodata. Dar un blog nu poate fi lasat in paragina, n-are ce sa se deterioreze la el. E doar 1 si 0, ca tot restul drumului tau pana aici. In plus, orice legatura ar fi avut scrierile de atunci cu imaginatia si viata mea reala au disparut intr-un nor de fum care, se pare, acopera Soarele de fiecare data cand imi treci prin minte. E trist cand e prea senin.

 

Niciun nor pe cer in acea dimineata ingrozitoare de noiembrie. Taxiurile parca au intrat toate in pamant, lucru deloc imposibil stiind starea proasta a drumurilor. Tramvaiul circula rar iar atunci cand o face e ca un tur al jelaniei prin lanuri de turnuri gri acoperite cu praf. In comun mai pot alege doar troleul, o insiruire de demaraje violente antrenate de vioiul motor electric. Personal, inchid cu grija usa SM-ului si pornesc intuitiv spre spital. 

Nestiind ce ma asteapta acolo ma panichez pentru un minut, ca de obicei, apoi incerc sa ma calmez fredonand o piesa usoara. Sleepwalking de la BMTH e prima care-mi vine in minte si o stiu cap coada. Oricum, dupa primele trei versuri mintea mi-e inundata de o mie de posibile scenarii care imi sterg orice altceva de pe ordinea de zi, ca vantul jucaus ce imprastie manuscrisul din Love actually. Am sarit repede peste "Cine e?" si "Ce-o fi patit?", construindu-mi haotic discursul pe intrebarea "De ce eu?".

Nemernicul asta cu rabla lui fada imi blocheaza banda, crescandu-mi frustrarea si imprastiind, inca o data, toate gandurile mele. Acum incerc sa-mi amintesc unde e spitalul. Asa. 

E greu sa gasesc un loc de parcare sub castanii astia, poate acolo pe colt. Nu, e in drum. Nu conteaza, nu stau mai mult de trei minute. De ce as sta mai mult? Daca insista sa raman ii spun ca trebuie sa sun pe cineva de pe fixul de acasa, urgent. 

- Salut! Te astept de cincisprezece minute, ce ti-a luat atat?

- Aaa, salut. E aglomerat si am gasit greu loc de parcare ...  Cine esti?!

- Nu avem timp de introduceri, vino repede!

- Dar, totusi, imi spui ce se-ntampla? Nu-i o zi chiar rea pentru o plimbare dar pare a fi mai mult decat atat. Pe cine trebuie sa vad?

- E in rezerva sapte, cum iesi din lift pe dreapta. Mergi pana la etajul patru, grabeste-te!

- Ok. Tu nu vii?

Sub presiune, in aglomeratii sau in spatii noi sunt vulnerabil. Ma concentrez prea mult pe inregistrarea oamenilor si imprejurimilor, uitand complet de un eventual dialog sau de muzica din casti. Sunt in lumea mea inainte sa o cunosc, dupa recunoastere plictisindu-ma de ea si incepand sa acord atentie dialogului sau muzicii. Din cauza acestui detaliu nu am observat ca acel barbat cu ochelari de soare a disparut din campul meu vizual, locul lui fiind luat de un hol alb si o usa metalica de lift. "Etajul patru? Mda.. Cameraa sssapte? In ce parte a zis sa o iau? Sau nu a zis? O gasesc eu."

Doua beep-uri mai tarziu eram la etajul patru. Camera sapte. "Sa bat? Normal, asa e politicos."

Nu am apucat sa-mi inregistrez ultima respiratie ca am si fost cuprins de o emotie uriasa. Ca atunci cand un val izbeste plaja si o uda iar apoi apa se scurge printre grauntele de nisip, fiind atrasa de nesfarsita gravitatie. Asa se scurgea luciditatea mea, fiind atrasa de faptura din pat. Era fata din clipul video, dar cu parul putin diferit. Nu stiu daca era, intr-adevar, diferit sau tot albul din jurul ei il scotea in evidenta intr-un fel, ei bine, diferit. M-am apropiat de pat. "Hey!"

- Ahm... hey!

- Ai venit!

- Da. Esti bine?

- N-as spune asta.

- Ce-ai patit?

- O nimica toata. 

- Pare mai serios de atat. Domnul de la poarta, cine e? De fapt, de ce sunt eu aici?

- Stai linistit. Totul e ok. Bine, nu chiar ok, dar nu vreau sa vorbim despre asta.

- Despre ce vorbim? Nu sunt sigur ca te cunosc, desi imi pari foarte .. cunoscuta. Am vazut azi-dimineata un clip cu tine. Nu chiar un clip, un interviu. Parca tu erai. Tu erai? Sunt foarte confuz. Imi poti explica ceva? Nu stiu daca am parcat bine, nu cred ca pot sa stau prea mult. Stii.. 

- Ia loc, te rog. Mi-au ramas vreo zece minute. Am sa-ti spun cateva cuvinte si apoi vreau sa te privesc. Pana la ultima privire. Iar ultima mea dorinta e ca tu sa faci acelasi lucru. Numai tu.

Novation

E un sentiment ciudat pe care adesea il confund cu insasi starea normala a lucrurilor. Pe parcursul unei zile ma incearca tot felul de situatii si trec prin tot felul de stari de spirit. Un buchet de emotii si trairi care alcatuiesc aceasta minunata opera numita viata. Viata mea. Ma bucur de ea in fiecare zi, chiar si atunci cand nu imi ofera ceea ce societatea ar considera ca fiind ce va "bun". Sunt o persoana normala, incerc sa ma integrez cat de bine pot in orice situatie, uneori incerc chiar prea mult si ajung sa emulez personalitati si caractere sau franturi din ele. Stiu ca suntem un amestec de culori pe Pamant, dar cumva cu totii reusim sa ne incadram in stereotipuri si tipare.  Apoi e chestia asta. Nu stiu cum sa o numesc, nu cred ca i s-a dat un nume pana acum si nu ma voi aventura eu acum in decizii atat de mari. Presupunand ca e posibil sa nu ma gandesc la nimic, sa am o claritate impecabila in minte, sa fiu complet in afara timpului, ea ramane acolo. Nici nu s-a clintit din loc. Apoi mi se aduna diferite ganduri, cum se aduna norii deasupra unui lac de munte. Nu trebuie sa caut mai departe de prima perdea difuza ca am si gasit-o. In timp ce ascult o piesa, ma uit la un film, citesc un rand, conduc, port o conversatie banala, port o conversatie interesanta, ma uit la meci, fac dus, ma plimb prin camera, ma plimb prin Piata Muzeului, beau o bere sau stau pe o canapea. E acolo.  Mi-e frica sa o pierd asa ca-mi plasez repere temporale in telefon. Apoi imi schimb telefonul si pierd reperele, dar ea nu dispare.   In timp ce scriu ca nu va disparea niciodata superstitia mea va incerca sa o stearga, sa o alunge. Poate odata cu divulgarea acestor randuri ea se va speria si va fugi. Daca dimineata va fi tot acolo voi sti ca sunt bine.  Nu e nimic de inteles din randurile scrise de mine pana acum pt ca eu insumi nu inteleg despre ce vorbesc. Mi-ar placea sa o fac, chiar in fata unei fantani cantatoare, dar sunt doar vise. Multe vise, multe sperante, lucruri cu care ma identific. As spune ca ma identific cu ea dar nimeni nu m-ar crede.  Candva, fara poate.